Îl cunosc pe Eugen Sechila.

Ba, mai mult, sunt unul dintre cei care au mers în taberele de antrenament organizate de Eugen Sechila, în munți.

Înțeleg că asta mă transformă astăzi într-un "element periculos", dacă nu chiar într-un infractor.

Așa că dau mărturie aici despre ce se întâmplă într-o astfel de tabără. Nu din auzite, ci din proprie experiență.

(Rog domnii de la poliție, care ar dori să mă viziteze în urma textului de mai jos, să ia și Salvarea, deoarece de doua săptămâni mă nevoiesc cu o pneumonie).

Revin la tabără și la ce am învățat de la Eugen Sechila.

Din capul locului spun că au fost poate cele mai cu "sens" zile trăite de mine până acum.

Am învățat, am descoperit, m-am descoperit, m-am trezit, am crescut, m-am transformat, pe scurt "am devenit".

Am învățat că pot merge în marș, pe teren accidentat, pe ploaie torențială, ore întregi, în liniște totală, fără vorbăria inutilă pe care o au oamenii când se plimbă în pădure.

Cu un rucsac de 90 de litri în spate, cu bocancii din care gâlgâia apa la fiecare pas.

Am învățat să prețuiesc apa, pentru că a trebuit să mi-o car singur.

Am învățat că atât viteza unui grup, dar și eficacitatea sa depind de individul cel mai slab. Și am încercat să nu fiu acela.

Am dormit noaptea sus în munte, în mijlocul pădurii, expus, fără cort.

Am învățat să lucrez și să trăiesc în tandem, alături de un partener de tabără. În timpul pregătirii fizice lucram împreună și poate el a fost bucuros să ducă în spate cele 64 de kile ale mele, dar eu m-am muncit un pic să le duc pe cele 90 ale lui.

Am învățat deplasarea în teren, făra a fi observat de ochi străini. Am învățat orientarea în teren, folosirea unei busole și citirea unei hărți.

M-am integrat într-un grup și când îmi venea rândul, noaptea stăteam de veghe, la foc.

Am învățat că ploaia nu te topește, pentru că nu suntem făcuți din zahăr. Și că pe ploaie te deplasezi cel mai bine atunci când vrei să rămâi neobservat.

Am alergat kilometri întregi, nu pe bandă, ci în pădure, pe munte, în bocanci. Am învățat să-mi usuc bocancii din care șiroia apa, după marș.

Am învățat că pot sta zile întregi făra telefon.

Am învățat multe și nu încap toate aici.

Am descoperit că nu sunt singurul care îi numește eroi ai neamului pe cei ce s-au opus comunismului, cu arma în mână, cu prețul vieții. Am aflat că nu doar eu cred că avem din belșug repere morale, exemple de viață și trăire autentic românească.

Nu am făcut poze, însă totul mi-a rămas tatuat pe suflet.

Dacă regret ceva?

Da. Regret că nu am fost la mai multe tabere, mai ales la cele cu nivel ridicat de dificultate. Și regret că nu am reușit anul ăsta să îl duc și pe fiul meu, de 10 ani, la o tabără de antrenament pentru copii, organizată de Eugen Sechila.

Sper să remediez ambele regrete în anul ce vine.

Citeam zilele astea, în presa vândută, cum părintele unui copil, coleg de școală cu copiii lui C. Georgescu, s-a opus vehement propunerii de a trimite copiii într-o tabără organizata de Eugen Sechila. Părintele acuza și se temea de "indoctrinare legi0nară"...

Biet ignorant. Nici nu știe ce a pierdut copilul lui.

Închei cu amintirea cea mai adâncă, din tabără. Cea care m-a învățat smerenia și rușinea.

S-a întâmplat atunci când am cedat.

Era un exercițiu de intensitate mare, epuizant. La un moment dat nu m-am mai putut ridica, am cedat, m-am oprit fără răsuflare. Doar că nu eram singur, ci o verigă din grup și când eu m-am oprit i-am tras și pe ceilalți în jos. Fizic, nu metaforic. O secundă a durat, poate chiar mai puțin, până am înțeles că dacă eu mă opresc, îi voi sili si pe ceilalți să se oprească.

Așa o rușine n-am mai simțit până atunci și de undeva, cumva, am găsit puterea de a continua exercițiul, dincolo de epuizare.

Pentru asta și pentru tot restul îi multumesc lui Eugen Sechila.

Un patriot autentic, un om care sculptează caractere.