Doar pe strada pietonală Kobyleanska a răsunat muzică, s-au încins dansuri și s-a improvizat un peisaj rustic din grămezi de paie, atât de „bine” legate că le zbura vântul dintr-un capăt în altul. În centrul pătratului de paie – un lighean mare din tablă ruginită în care dansa frenetic un Celentano cernăuțean, imitându-l pe cel italian. În jurul lighianului alergau, chipurile în iureșul dansului, câteva tinere zburdalnice. Celor ce stau prost cu imaginația li s-a lămurit că asistăm la un ritual din însorita Italie - strivirea strugurilor „a la Celentano”. Am fotografiat exotica priveliște, dar, fiind înainte de a apărea dansatorii, imaginea n-are farmec.   

Trist și tot mai amar e astăzi pentru mine Cernăuțiul, mult mai amar decât în paginile primei mele cărți și bucurii editoriale – Dulce de Suceava, Amar de Cernăuți – scrisă și trăită împreună cu prietena din cealaltă parte a Bucovinei, Doina Cernica. Au trecut ani de atunci, când am lansat-o în 2014 de ziua Bucovinei, la Biblioteca „Ion Sbiera” din Suceava, și am auzit atâtea aprecieri măgulitoare și încurajatoare.

O răsfoiesc cu nostalgie și nedumerirea: „De ce-mi era amar Cernăuțiul atunci? Și ce gust are iubirea mea acum, dacă era amară atunci, când îl aveam în Piața Centrală pe ctitorul orașului, pe domnitorul Alexandru cel Bun. Deși numele-i era scris în altă limbă, îl aveam măcar pe un mare panou cu harta orașului și privilegiul ce atestă documentar Cernăuțiul.

 

Nu cred că războiul, mai curând reavoința șefului de atunci al regiunii, a scos privilegiul lui Alexandru cel Bun din Cernăuți. Dar nici cei cu voința mai bună n-au de gând să-l pună la loc. Amintesc că la 28 aprilie 2022 a fost scos din Piața Centrală panoul cu copia privilegiului lui Alexandru cel Bun, document ce mărturisește atestarea orașului. A stat frumos acolo din 2008, de la aniversarea a 600 de ani a orașului. Am știut până la acel moment că orașul meu Cernăuți este ctitoria voievodului moldav Alexandru cel Bun.

 

Pentru mine este și mai departe. Dar ce știu tinerii noștri, ce aud de la ghizi turiștii și oaspeții ce ne vizitează orașului? Se găsesc deștepți care susțin că nu de la tratatul comercial din 1408 – un privilegiu dat de domnitorul Alexandru cel Bun negustorilor din Lvov – pornește istoria orașului.  Dar cu menționarea de mai înainte a cetății Țețina (actuala suburbie a Cernăuțiului), atestată documentar într-un act din 1395, dat de patru mari boieri moldoveni regelui Poloniei Wladislav Jagello cum rămâne? 

 

Autoritățile regiunii depun eforturi ca să ne facă să uităm că Cernăuțiul e și românesc, că intrarea lui în istorie de la un Domnitor descendent din neamul Mușatinilor își are începutul. Dovadă este și respingerea listei cu personalități românești înaintate de comunitatea noastră Comisiei municipale pentru toponimie, care se ocupă de derusificarea denumirilor de străzi.  

De fapt, am și puțin noroc: locuiesc pe strada Școlii, care încă prin anii 90 a fost de-comunizată, revenind la denumirea istorică. De multe ori mi-am insuflat că va răsări soarele și pe strada mea, încât nu putea să nu răsară. Strada se deschidea cu Piața Sfintei Cruci, faima fiindu-i câștigată de impunătoare clădiri și valoroase instituții . Aici a fost înălțată prima casă de piatră din oraș - Casa Generalilor, s-a aflat prima școală, unde au învățat personalități de referință – Mihai Eminescu și Yuri Fedkovyci, frații Isidor și Grigore Vorobchievici.

 

Vara, pășind pe sub teii ce-i umbresc trotuarul, cum să nu mă pătrund de un sfânt fior de la gândul că pe aici a umblat copilul Eminescu?! Și se plăcut e să vedem de departe cum flutură Tricolorul, pe clădirea Consuatului General al României, dominând strada și sufletele noastre la Cernăuți!