Corporatismul, pe care păturile globaliste urmăresc să îl implementeze în vederea Noii Ordini Mondiale, seamănă frapant cu tipul de societate propus de Hitler și Mussolini.

Un editorial de Jeffrey A. Tucker de la The Brownstone Institute pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.

*

În Statele Unite și în Marea Britanie, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, fascismul a devenit un cuvânt de ocară.

A rămas așa și după aceea, astfel încât a fost complet golit de conținut. Nu mai este vorba de un sistem politic, ci de o insultă.

Însă dacă ne întoarcem în timp cu un deceniu înainte de război, descoperim că situația era total diferită. Citiți toate scrierile elitelor între 1932 și 1940 și veți descoperi un consens în privința faptului că libertatea și democrația, precum și liberalismul secolului XVIII, de tip „iluminist”, sunt condamnate.

Ele trebuiau înlocuite de o versiune a ceea ce era numită societatea planificată, fascismul fiind una dintre opțiuni.

O carte purtând exact acest nume, Societatea planificată, a fost publicată în 1937 de către prestigioasa editură Prentice-Hall, conținând contribuții ale unor universitari și personalități influente de înalt nivel.

Cartea a fost salutată de toate mediile respectabile din acea vreme.

Toți cei citați în carte explicau că viitorul va fi construit de spiritele cele mai strălucite, care vor gestiona economia și societatea exercitând puteri depline.

De exemplu, toate locuințele și hrana urmau să fie asigurate de guvern, însă cu cooperarea corporațiilor private.

Acesta pare să fie consensul în carte.

Fascismul a fost tratat ca o cale legitimă. Până și cuvântul „totalitarism” era evocat fără oprobriu, ci mai degrabă cu respect.

Evident, cartea a fost pusă la index, deoarece era prea incomodă.

De remarcat că secțiunea despre economie include contribuții ale lui Benito Mussolini sau Iosif Visarionovici Stalin. Da, ideile și guvernarea lor politică au făcut parte din dezbaterile predominante.

În carte este un eseu, redactat probabil de profesorul Giovanni Gentile, ministrul Educației Publice din Italia, în care este pomenită acestă declarație concisă a lui Mussolini:

„Denumirea mai corectă a Fascismului este de Corporatism, deoarece reprezintă fuziunea perfectă a puterii de stat și a celei corporative.”

Toate acestea au devenit destul de jenante după război, așa că în mare parte au fost făcute uitate.

Dar afecțiunea pe care multe sectoare ale clasei conducătoare americane o aveau pentru fascism era încă în vigoare. Pur și simplu acesta a căpătat nume noi.

Drept urmare, lecția războiului, conform căreia SUA trebuia să sprijine libertatea mai presus de orice, respingând în același timp fascismul ca sistem, a fost în bună măsură îngropată.

Iar generațiile următoare au fost învățate să considere fascismul doar ca pe un sistem excentric și eșuat al trecutului, păstrând acest cuvânt doar ca pe o etichetă infamantă, bună să fie aplicată pe tot ce era considerat reacționar sau demodat, ceea ce este absurd.

Există o literatură valoroasă pe această temă, care merită citită. O carte deosebit de pătrunzătoare este The Vampire Economy de Günter Reimann, un finanțist din Germania care a relatat despre schimbările dramatice ale structurilor industriale petrecute sub regimul nazist.

În numai câțiva ani, din 1933 până în 1939, o națiune de întreprinzători și mici comercianți a fost transformată într-o mașinărie dominată de corporații, care a lichidat clasa de mijloc și a cartelizat industria în vederea pregătirii de război.

Cartea a fost publicată în 1939, înainte de invadarea Poloniei și de începerea războiului în întreaga Europă, și reușește să transmită realitatea sumbră de dinaintea declanșării iadului.

Ca o notă personală, am discutat cu autorul (numele său real este Hans Steinicke) cu puțin timp înainte de a muri, pentru a obține permisiunea de a publica cartea, și a fost uimită că se mai arăta cineva interesat de ea.

Reiman a scris:

„Corupția în țările fasciste rezultă inevitabil din inversarea rolurilor deținute de capitalist și de stat, ca deținători ai puterii economice.”

Naziștii nu erau ostili afacerilor, în general, ci doar se opuneau afacerilor tradiționale, independente, familiale, mici, care nu ofereau nimic obiectivelor reconstruirii țării și planificării războiului.

Instrumentul esențial pentru ca acest lucru să se petreacă a fost instituirea Partidului Nazist ca regulator central al tuturor întreprinderilor.

Întreprinderile mari aveau resursele necesare pentru a se conforma și mijloacele necesare pentru a dezvolta relații bune cu stăpânii politici, în vreme ce întreprinderile mici, subcapitalizate, au fost presate până la dispariție.

Potrivit reglementărilor naziste, puteai să înființezi o bancă, dar cu condiția să pui regimul înaintea clienților.

Reimann scrie:

„Într-o economie totalitară, majoritatea oamenilor de afaceri se simt mai în siguranță dacă au un protector în birocrația de stat sau de partid.

„Ei plătesc pentru protecția lor, așa cum făceau țăranii neajutorați în perioada feudală.

„Cu toate acestea, era inerent în acea dispunere a forțelor ca funcționarul să fie adesea suficient de independent pentru a lua banii, dar a eșua în a oferi protecție.”

Reimann a scris despre „declinul și ruina omului de afaceri cu adevărat independent, care era stăpânul întreprinderii sale și își exercita dreptul de proprietate”.

„Acest tip de capitalist este pe cale de dispariție, însă un alt tip de capitalist prosperă. El se îmbogățește prin legăturile pe care le are cu partidul: el însuși este un membru de partid devotat Führerului, favorizat de birocrație, întărit de relațiile de familie și de afilierile politice.

„Într-o serie de cazuri, averea acestor capitaliști de partid a fost creată prin exercitarea puterii exclusive a partidului. Era în avantajul acestor capitaliști să întărească partidul care i-a întărit pe ei.

„Uneori, se întâmpla ca ei să devină atât de puternici încât să ajungă un pericol pentru sistem, moment în care erau lichidați sau epurați.”

Acest lucru a fost valabil în special în cazul editorilor și distribuitorilor independenți. Falimentul lor treptat a dus la naționalizarea efectivă a tuturor instituțiilor media care au supraviețuit și care știau că este în interesul lor să se facă ecoul priorităților Partidului Nazist.

Reimann scrie:

„Rezultatul logic al unui sistem fascist este că toate ziarele, serviciile de știri și revistele devin organe mai mult sau mai puțin directe ale partidului și statului fascist.

„Acestea sunt instituții guvernamentale asupra cărora capitaliștii individuali nu au nici un control și foarte puțină influență, cu excepția faptului că sunt susținători loiali sau membri ai partidului atotputernic.”

„În fascism sau în orice alt regim totalitar, un editor nu mai poate acționa independent. Opiniile sunt periculoase. El trebuie să fie dispus să tipărească orice „știre” emisă de agențiile de propagandă de stat, chiar și atunci când știe că este complet în dezacord cu faptele, și trebuie să elimine știrile reale despre înțelepciunea conducătorului.”

Și:

„Editorialele sale pot diferi de cele din alte ziare doar în măsura în care exprimă aceeași idee într-o altă formă. Nu există opțiune între Adevăr și Minciună, deoarece editorul nu este decât un funcționar de stat pentru care „adevărul” și „onestitatea” nu există ca problemă morală, ci se identifică cu interesele Partidului.”

O trăsătură importantă a acestei politici era controlul agresiv al prețurilor. Acesta nu a permis eliminarea inflației, dar a avut o utilitate politică.

Scrie Reimann:

„În aceste circumstanțe, aproape orice om de afaceri devine practic un infractor în ochii guvernului. Nu există producător sau comerciant care, intenționat sau nu, să nu încalce decretele privind prețurile. Ceea ce ar duce la slăbirea autorității statului.

„Pe de altă parte, aceasta face ca autoritățile statului să fie mai temute, deoarece nici un om de afaceri nu știe când va fi sancționat.”

În această privință, Reimann povestește multe istorioare amuzante – dar dătătoare de frisoane – precum cea a crescătorului de porci care, confruntat cu plafonul de prețuri pentru produsul său, l-a ocolit vânzând un câine cu un preț mare împreună cu un purcel ieftin, după care câinele i-a fost restituit.

Acest gen de operațiune devenise o obișnuință.

Nu pot decât să recomand călduros această carte, care face lumină asupra modului de funcționare al unei întreprinderi într-un regim de tip fascist.

În cazul Germaniei, fascismul a luat o turnură radicală și antievreiască în scopul unor epurări politice.

În 1939, nu era încă evident că aceasta va duce la o exterminare în masă și țintită, la o scară uriașă.

Atunci, sistemul german semăna mult cu cel italian, care era un fascism fără ambiții de epurare etnică.

În acest caz, el merită examinat ca model al manierei în care fascismul se poate manifesta în alte contexte.

Cea mai bună carte pe care am citit-o despre situația din Italia este clasica As We Go Marching a lui John T. Flynn din 1944,

Flynn era un ziarist, istoric și erudit foarte respectat în anii 1930, dar a fost în mare parte neglijat după război din cauza activității sale politice.

Însă erudiția sa excepțională rezistă trecerii timpului.

Cartea sa analizează istoria ideologiei fasciste din Italia, cu o jumătate de secol înainte, și explică etosul centralizator al sistemului, deopotrivă în politică și în economie.

După un studiu savant al principalilor teoreticieni, Flynn propune o excepțională sinteză.

Fascismul, scrie Flynn, este o formă de organizare socială în care:

1. Guvernul nu recunoaște nici o limită a puterilor sale – totalitarismul.

2. Guvernul fără limite este condus de un dictator – principiul conducerii.

3. Guvernul este organizat pentru a profita de pe urma sistemului capitalist și a-i îngădui acestuia să funcționeze în cadrul unei birocrații imense.

4. Societatea economică este organizată după modelul sindicalist, adică prin grupuri producătoare constituite în categorii meșteșugărești și profesionale, sub supravegherea statului.

5. Guvernul și organizațiile sindicaliste exploatează societatea capitalistă pe principiul planificat, autarhic.

6. Guvernul se consideră responsabil de asigurarea națiunii cu o putere de cumpărare adecvată, prin cheltuieli și împrumuturi publice.

7. Militarismul este folosit conștient ca un mecanism al cheltuielilor guvernamentale.

8. Imperialismul este inclus ca o politică ce decurge inevitabil din militarism, precum și din celelalte elemente ale fascismului.

Fiecare dintre aceste puncte merită un comentariu mai lung, totuși să ne concentrăm în special asupra punctului 5, cu accent pe organizațiile sindicaliste.

În acele vremuri, existau mari corporații unde se punea accent pe organizarea sindicală a forței de muncă.

În vremurile noastre, acestea au fost înlocuite de o supraclasă managerială în domeniile tehnologic și farmaceutic, cu mare influență asupra guvernului, și care a dezvoltat legături strânse cu sectorul public, fiind interdependente una de celălalt.

Aici găsim esența care face ca sistemul actual să fie numit corporatist.

În mediul politic polarizat de astăzi, Stânga continuă să fie speriată de capitalismul neîngrădit, în timp ce Dreapta se teme de inamicul reprezentat de socialismul total.

Fiecare tabără a redus corporatismul fascist la o chestiune istorică asemănătoare cu rugurile pe care erau arse vrăjitoarele: total depășită, dar utilă ca referință istorică pentru a fi folosită ca o insultă contemporană împotriva celeilalte tabere.

În consecință, și folosindu-se pe post de sperietori de niște „bêtes noires” partizane, care nu prezintă nici un pericol real, toți cei care sunt angajați politic și activ sunt pe deplin conștienți că nu este nimic nou cu adevărat în ceea ce se numește Marea Resetare.

Este vorba de un model corporatist – o combinație a celor mai proaste variante de capitalism și socialism fără limite – care privilegiază elita în detrimentul celor mulți, fapt care explică de ce operele lui Reimann și Flynn ne par atât de familiare astăzi.

Și totuși, dintr-un motiv bizar, realitatea palpabilă a fascismului – nu insulta, ci sistemul politic – este atât de puțin cunoscută, deopotrivă în cultura populară și cea academică.

Ceea ce face cu atât mai ușoară reimplementarea unui asemenea sistem în epoca noastră.