MOTTO: „Acest Piedone a ajuns de la 8,5 ani, mi se pare că a avut și mai mult, la un moment dat, 10 sau 12, iată că a ajuns la 4 ani, în urma acestor 6 ani și jumătate, în care legătura dintre cei care au suferit de pe urma acelei tragedii, rudele, prietenii, apropiații celor care au murit, au fost mutilați, această legătură s-a diluat, s-a micșorat în timp. Au trecut 6 ani și jumătate, ar fi trebuit ca această sentință să fie pronunțată atunci, în primul an, pentru a se putea face o legătură mentală atât pentru rudele și apropiații victimelor cât și pentru opinia publică. În 6 ani și jumătate, Piedone a ajuns primar, acum va merge la pușcărie, deci pleacă din post. A putut să candideze, a putut să funcționeze ca primar, deși iată că merita o pedeapsă de ani de închisoare cu executare. Nu înțeleg de ce Piedone primește mai puțin decât ceilalți, semnătura lui e cea care a declanșat totul. A primit doar 4 ani sărăcuțul… Deja dl. Piedone a câștigat, a câștigat 6 ani si jumătate. Ar fi trebuit să stea la pușcărie și nu a stat. În timp ce oamenii ăia zac în pământ sau s-au chinuit prin spitale, dl. Piedone a trăit bine-mersi acești ani, s-a bucurat de viață, mulțumită justiției române” (Cristian Tudor Popescu, 12 mai 2022, REPUBLICA. ro)
................................................................................................
Cu o impertinență de necrezut (... ăăăă.... „nesimțire” am vrut să spun, dar nu găseam cuvântul... na! că acum l-am găsit!!!) Alice Drăghici, din studioul ROMÂNIA TV, a explicat vulgului ignorant cum că și judecătorii e oameni iar când presiunea publică e prea mare și poporul știe mai bine cine-i vinovat într-o cauză, chiar că judecătorii nu are de ales, sărmanii, și mai condamnă la pușcărie așa, la oha, câte-un cetățean, chiar dacă fapta nu există! Ca de obicei, Alice Drăghici avea o lacrimă în colțul ochiului și mă așteptam, din clipă-n clipă, să spună „...dacă nu mă credeți, o să vă judece colegii mei, magistrații!” Căci în România justiția e fără pată.
Prima echipă de judecători cu măștile pe mufă au trebăluit la cauza COLECTIV 2015, capitolul Piedone, au disecat-o, i-au pus pe o farfurioară organele interne, le-au cântărit, le-au amușinat, le-au ciupit, le-au gâdilat, apoi au întrebat publicul din sală: „Cam ce ziceți? Cât merită măruntaiele astea? Cine dă mai mult? ” Publicul s-a forțat intelectual și a răcnit: „opt ani și șase luni!!!!” și o parte din despăgubirile morale și materiale de 40 de milioane de euro. Cum nimeni n-a dat mai mult, s-a adjudecat în primă instanță cu opt ani și șase luni+despăgubiri babane.
Însă adjudecarea a fost contestată prin apel, a mai trecut ceva vreme și licitația s-a repetat.
De astă dată, măruntaiele, deși ținute la frigider, nu prea arătau bine... cam vinete, cam obosite, cam flasce... Custodele a prezentat marfa fără entuziasmul inițial... publicul a strâmbat puțin din nas, că se cam simțea un miros de cadavru, dar până la urmă tot s-a făcut adjudecarea pentru „patru ani!!!!”, fără a fi adăugate și despăgubiri materiale.
Judecătorul a dat, plictisit cu ciocănelul. Așadar, lumea din sală a plecat, oarecum mulțumită, acasă, fără să se mire de contracția bruscă, de la opt ani și șase luni -la numai patru ani, și nici de la plata „în solidar”- la nimic-nimic de plată. Publicul, împăcat, a zis: „hai că-i bine și așa!” iar Cristian Popescu Piedone, neîmpăcat, a plecat la pușcărie. Presa, inteligentă cum o știm, a titrat: „Judecătorii l-au spălat pe Piedone: Doar 4 ani de închisoare pentru 65 de morți la Colectiv!”( NEWSMAKER.RO, newsmaker.ro) Nu căutați motivul pentru care opt ani și șase luni+sechestru pe avere era o sentință mișto în mintea ziariștilor, iar patru ani fără sechestru pe avere se dovedea o decizie nasoală. Și nici cum anume ar fi fost vinovat Piedone de moartea celor 65 de tineri aflați în noaptea fatidică de 30 octombrie 2015 în clubul COLECTIV.
Și, mai ales, nu uitați că publicul de la „câinele de pază al democrației” se informează iar convingerile sale se consolidează pe bază de „...a apărut în presă, trebuie să fie adevărat”.
Ei, dar cum suntem la un pasionat joc de „alba neagra”, e normal ca să se întâmple conform rețetei: „asta are, asta n-are, uite-o p-aia marcatoare!” Drept pentru care, la a treia licitație, când custodele n-a mai întrebat publicul cât merită măruntaiele expuse pe tasul justiției, ci, uitându-se mai atent pe farfurioară, a constatat că ele nici nu există, Piedone a fost dat cu brutalitate afară din închisoare, ca să nu mai consume banii contribuabilului de pomană! Să-i fie rușine că a huzurit pe banii noștri, cu cazare-mâncare și antren de-a gata, mai bine de un an!
Protestatarul Marian Ceaușescu n-a fost pe fază la eliberarea lui Piedone, ca să strige: „borfașule! ucigașule! huo!” pentru că, o avea el un pachețel de problemuțe, dar nu-i nici chiar atât de fraier încât să și-o ia pe cocoașă de la susținătorii lui Piedone! Mai bine o rușinează pe duduia Alina, proaspătă ministresă la Justiție!
Aceasta e povestea adevărată a doamnei cu cârpa pe ochi, cu balanța într-o mână și cu sabia în cealaltă, în România. În această poveste de succes cei care au zis „opt ani și șase luni, infractorule ce ești, Piedone”..., cei care au hotărât apoi „patru ani cu executare, măi dragă Piedone”... iar apoi cei care au observat „vai, dar fapta penală nici nu există, scuze, domnu’ Piedone că ați stat un an în cantonament” vor fi „egalizați” la pensie de zecile de mii de lei binemeritați pentru această diversitate de idei!
Aceasta este imaginea cancerului aproape generalizat. Și tot cancer aproape generalizat înseamnă și deschiderea pompoasă a șampaniei în culisele Înaltei Curți, la condamnarea lui Dragnea Liviu. Ar fi de spus, însă, că acesta din urmă nu era așa de simpatic poporului și nu merita trei licitații...
.................................................................................................
P.S. Și doar așa, ca să nu uităm cine ne sunt „câinii de pază ai democrației”, formatori ai opiniei publice, astăzi îl prezentăm pe Cristian Tudor Popescu (sursa WIKIPEDIA). El a fost „...declarat, pe baza sondajelor de opinie, de 4 ori consecutiv ziaristul și analistul politic nr. 1 al României, în anii 2005, 2006, 2007, 2008; deținător al premiului european pentru jurnalism al Fundației ZEIT-Stiftung, în anul 2002; distins cu Ordine dei Giornalisti, înmânat de președintele Italiei, Carlo Azeglio Ciampi, în decembrie 2004; președinte al Clubului Român de Presă, 2003-2007; doctor în cinematografie al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale, unde a susținut un curs de Tehnici de Manipulare și Propagandă în Cinematografie și Televiziune, etc, etc.”
Dăcât, zic...
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
iata ce spune Eliade despre masonerie? dacă nu au citit sa citească.
MIRCEA ELIADE: DESPRE MENTALITATEA FRANCMASONICĂ
Nu cunosc nici un francmason și din toate cărțile pe care le-am citit n-am înțeles nimic asupra francmasoneriei. Nu știu ce vor acești oameni, cine le-a băgat în cap că își trag doctrinele de la Solomon și de la Piramide, și de ce sunt atât de misterioși cu ’’secretele’’ lor pe care le publică totuși în sute de cărți de propagadă.
Dar un lucru am învățat din comerțul meu cu literatura asta aiurită: am învățat să cunosc mentalitatea francmasonică. Vă veți mira, poate, aflând că acord o mentalitate francmasonică unor oameni care n-au nimic de-a face cu această societate secretă.
Într-adevăr, uimitor cât de mulți intelectuali judecă lumea, spiritul și istoria cu o astfel de mentalitate francmasonică. Pe care aș putea-o rezuma astfel: fel simplist de a vedea lucrurile, criterii abstracte de judecare a istoriei. Un marxist, de pildă, exemplifică de minune mentalitatea aceasta francmasonică. Pentru marxist, toate lucrurile sunt clare, toată istoria este un joc de forțe economice, rigide, simpliste până la absurd, abstracte până la confuzie.
Cu un marxist nu poți discuta. În capul lui e prea multă ’’lumină’’, sunt prea multe ’’certitudini’’; problemele se rezolvă, toate, cu aceeași ecuație, necunoscutele sunt, toate, de același grad, pe același plan. Am început să mă gândesc serios că paradoxul acesta – mentalitate francmasonică – nu este un simplu paradox, după ce am cunoscut mai îndeaproape mentalitatea marxistă. Un marxist este un om cu o mie de certitudini și care acceptă un singur miracol: opera lui Karl Marx.
Pentru el istoria se rezolvă în câteva formule simple, care explică tot, satisface orice curiozitate, preîntâmpină orice controversă – iraționalul, imprevizibilul, ireductibilul – toate acele forțe obscure și peste putință de anticipat care fac istoria unei țări să se deosebească net de istoria altei țări – pentru un fericit marxist cu mentalitate francmasonică nu există.
Ceea ce caracterizează această mentalitate francmasonică este strania conjugare a abstractului și a grosolanului. Într-adevăr, un spirit francmason judecă lumea și istoria într-un chip abstract (adică fără atingere directă cu realitățile, fără experiența timpului, fără priză asupra prezentului).
Un francmason pur sânge, ar spune de pildă cam astfel: Mihai Viteazul a reprezentat cutare Forță și a jignit cutare simbol; din această cauză, lipsindu-i ajutorul Maestrului trei Stele, și-a găsit moartea, așa cum era de așteptat.
(Am pe masă, acum când scriu, o serie întreagă de cărți ale ’’magistrului’’ Ragon. Dacă cineva se îndoiește de felul cum am rezumat judecata masonică asupra istoriei, pot cita din Ragon. Și jocul poate continua).
Ați observat cât de ’’abstract’’ și cât de grosolan, totuși, judecă un mason – sau un marxist, unul cu mentalitate masonică – istoria, lumea, viața. Nu există concret pentru ei; nu există fapte, pur și simplu fapte, adică evenimente imprevizibile, ireductibile, iraționale. Ei posedă o schemă simplistă – adică semidoctă, adică pseudorațională, lipsită de pătrundere filozofică și, în același timp, lipsită de intuiția directă a faptelor, a realităților – și cu această schemă rezolvă totul.
Pentru un fericit participant la mentalitatea masonică nu există enigme după cum nu există destin. Toate se pot prevedea, toate se pot explica; toate și pentru oricine. Freud și psihanaliza alcătuiesc încă un admirabil exemplu de ceea ce numesc mentalitate francmasonică. Freud laicizează Absolutul, adică pune la îndemâna oricui o cheie unică prin care, crede el, se explică toate cele sufletești.
De unde înainte înțelegerea Absolutului (adică a sensului existenței, sufletului, a realităților suprafirești) presupunea efort, asceza, inteligență – deci inegalitate – psihanaliza oferă tuturor această înțelegere în schimbul a trei sau patru cărți, accesibile oricui, costând aproximativ 1000 lei. Freud este un grav exemplu de trădare a spiritualității iudaice – adică de monovalență transferată și de laicizare a Absolutului.
De altfel, ar fi interesant de studiat apariția elementului dramatic în spiritualitatea iudaică (unde n-a existat niciodată, unde liturghia era singurul dinamism acceptat în experiența spiritului) – care după părerea noastră coincide cu această laicizare a Absolutului. Nu mai e nevoie de efort, de inegalitate, de inteligență deci – căci e la îndemâna oricui.
Învață un simbol în plus, și ai înțeles Evul Mediu. Citești un volum din ’’Capitalul’’ lui Marx și ai înțeles feudalismul. Plătești încă o taxă la Lojă și înveți un al doilea simbol; înțelegi atunci misterul secolului al XVIII – lea. Citești un al doilea volum din ’’Capital’’ și înțelegi Revoluția Franceză. Poate că cele ce scriu par vorbe glumețe. Și n-aș vrea să pară așa. Lucrurile sunt prea serioase și prea triste. Nu știu ce e această societate sau lojă masonică, dar mi se pare că spiritul masoneriei-simplism, anti-istorie, abstracțiune versus grosolănie – a pătruns și a răscolit întreaga mentalitate europeană.
Sunt clase întregi de oameni atât de siguri că posedă cheia universului, clavis abs conditorum, încât nici nu mai poți sta de vorbă cu ei. Și observați că această certitudine nu se referă la principii, la esența lucrurilor, la un domeniu propriu filozofiei sau religiei – ci se referă la un domeniu de realități fenomenologice, în veșnică prefacere, în evanescenta revenire; viața, istoria, omul de toate zilele și omul faptelor mari.
Nu știu dacă ați întâlnit și dumneavoastră asemenea ’’intelectuali’’ de formație masonică, oameni cu care nu poți sta de vorbă asupra lucrurilor de toate zilele, ci cu care trebuie să te întâlnești pe un teren neutru de discuție. Priviți cu mai multă luare aminte asemenea oameni. Veți observa că ei toți acceptă un miracol în centrul înțelegerii lor universale.
Ei admit că, în cursul istoriei, a intervenit la o anumită dată un eveniment unic, singular, ireversibil – prin care se explică totul și pentru toată lumea. Este un proces invers, de degradare, a ceea ce am putea numi mentalitatea creștină, dacă creștinismul ar fi ceva abstract și nu s-ar contopi, în cazurile sale autentice, cu însăși firea omului, cu omenia. Și un creștin admite că prin faptul istoric al venirii Mântuitorului pe pământ lumea s-a schimbat. Și acest fapt este ireversibil și este un miracol.
Dar observați câte deosebiri de mentalitatea laică modernă, de mentalitatea masonică. În primul rând, creștinul religios în general (filozoful, moralistul), acceptă harul, mântuirea, destinul, istoria; acceptă o economie spirituală paralelă cu economia, să mi se ierte expresia, ’’economică’’. Continuați dumneavoastră și veți găsi câte deosebiri veți voi. Există un lucru pe care mentalitatea masonică îl refuză îndârjit: subtilitatea, disocierea planurilor.
Un socialist știe una și bună; un teozof știe trei și bune. Dar numai UNA ,sau numai TREI. Niciodată altceva, niciodată altfel. Veți spune: bine, dar acesta este însăși scopul rațiunii (al gândirii științifice sau filozofice), de a găsi numai o lege, numai un criteriu de înțelegere a lumii. Foarte just. Numai că rațiunea caută o lege care să se refere la principii, la esență. Unitatea rațiunii constă în coerență, nu în monovalență. Mentalitatea masonică, dimpotrivă, ignoră coerența, ocupându-se numai de monovalență.
Adică, în loc de a judeca lumea organic (coerent), o judecă simplist (constrâns, monovalent). Nu știu și nu interesează orientarea acestor note, dacă există vreo legătură istorică între feluritele manifestări ale mentalității masonice în lumea modernă (iluminism, marxism, teozofism, anti-istorism etc.). De altfel, mentalitatea masonică se manifestă și în afara cadrelor menționate mai sus.
Am un excelent prieten care judecă lumea masonic, fără a fi nici marxist, nici teozof. Este numai simplist, și puțin cam semidoct. Cu cât știi mai convins ’’una și bună’’, cu atât te apropii de mentalitatea masonică. Iată, de pildă, istoria politicii românești de la pașoptism la 1933. Peste tot nu întâlnești decât legi abstracte, fapte iluministe, gândire grosolană.
Lipsește cu desăvârșire simțul realului, al concretului, al omeniei, intuiția de toate zilele. Și lista exemplelor poate continua. Din ’’Vremea’’, 10 septembrie 1936.
Somn ușor popor roman.