Așa, ca din senin, un dregător, om investit cu înalta funcție de a îndrepta lucrurile și a le pune pe făgașul normal destinat omului, a întrebat pe Hristos: ”Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” Întrebarea ascundea o capcană dintre cele care îndeosebi fariseii le puneau adesea lui Hristos și, de fiecare dată de poticnit se poticnea acela care o întindea din perfidie. Altfel cum am înțelege amestecul cuvintelor măgulitoare care, în fapt, urmăreau a semăna îndoială și neîncredere în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, lăsând impresia că dorește a-I fi ucenic și nu ca Fiului Unul Născut al lui Dumnezeu.

Descoperindu-i dintru început viclenia, Hristos replică hotărât: ”De ce îmi spui bun? Nimeni nu este bun, ci numai Dumnezeu”, ”Cel ca a făcut cerul și pământul cu splendoarea lor”. Un om oricâte calități are avea nu-poate depăși condiția, nu are cum să se poarte ca Fiu al lui Dumnezeu celui viu. Hristos însă, întocmai ca Fiu al lui Dumnezeu s-a înveșmântat în straiele vremelniciei ca omul să poată redobândi veșnicia, răscumpărând păcatul originar cu moartea Sa și redobândind nesfârșirea prin înviere. Spunând că ”numai Dumnezeu este bun” se înțelege că Tatăl este Bun, Fiul este Bun, Duhul Sfânt este bun, întreită unitate lucrătoare a veșniciei. Paideic, răspunsul începe cu respectarea poruncilor, Domnul amintind de cele zece porunci pe care cel investit a îndrepta faptele, cunoscându-le și-a orientat viața urmându-le din tinerețe. Toate însă bat neputincioase la porțile veșniciei dacă nu e îndeplinită una definitorie pentru Noul Legământ – aceea de a vinde întreaga bogăție, pentru a o împărți săracilor, dobândind comoară în cer odată cu schimbarea celor stricăcioase pe cele nestricăcioase. E, cum se spune, condiția necesară însă nu și suficientă, fiind nevoie obligatoriu de a-L urmări lui Hristos în drumul spre împărăția cerurilor, așa cum Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiu al Omului spre a-i restitui condiția ontologică. Asta și pentru că este presupusă, ab initio, treimea Părinte, Fiu și Duh Sfânt. Auzind, dregătorul, care s-ar fi cuvenit a ”îndrepta” și căile Domnului s-a întristat, având el numeroase bogății de care își ”lipise inima”. Căci, una e a strânge cu grijă cele necesare traiului de fiecare zi și alta a renunța de bună voie la ceea ce, strângând, a devenit parte a propriei personalități. Pentru dregător, bogăția, acel ”a avea”, se făcuse o variantă a lui ”a fi” și renunțarea îi părea o jertfă de-a dreptul imposibilă. Înainte de a ne grăbi a-l judeca, să ne întrebăm sincer dacă noi am face-o. Că e posibil au arătat-o numeroși sfinți și i-am aminti pe Sf. Vasile cel Mare. Grigorie de Nazianz sau Ioan Gură de aur și încă foarte mulți alții. Odată eliberat de jugul bogățiilor, omul poate mai lesne să-L urmeze pe Hristos deîndată ce a trecut de marea poticnire în ”a avea” pentru a se consacra lui ”a fi„ E ca și ca și cum, dincolo de dreapta măsură, averea erodează pe ”a fi” subordonându-l și diminuându-i valoarea. Afirmația ”nimeni nu este bun decât Unul Dumnezeu” este înțeleasă ca Unimea-Treime dintre Părinte, Fiu și Duhul Sfânt pentru că întreaga treime este bună.

Răspunsul poate uimi și astăzi câtă vreme Fiul lui Dumnezeu spune că e mai ușor cămilei (odgonului, după alții)  să treacă prin urechile acului decât unui bogat să ajungă în împărăția cerurilor. S-au supus acestei rigori mai întâi ucenicii începând cu Petru, starostele lor care părăsise familia și tot avutul său pentru a urma lui Hristos, având în minte cuvintele pe care le-a rostit Tatăl ceresc la Botez: ”Acesta este Fiul Meu multiubit întru care am binevoit”, statuând că dacă Dumnezeu este Bun, Fiul, făcând voia Lui, face în esență binele . Tot Sf. Ioan ură de Aur scrie că dacă vom considera comoară bogățiile pământești, stricăcioase și ne lipim inima de ele vei ajunge cu ea bolta cerului și Cel ce șade acolo va primi milostenia ta, iar de ai atins-o fără roadă, nimic nu ai câștigat” sau ”dacă socotim comoară bogățiile pământești,stricătoare lipindu-ne inima de ea, nimic nu ai câștigat”. De aceea, Mântuitorul ne îndeamnă spre milostenie spre a ne elibera de bunurile pământești ca, liberi fiind, să putem a-I urma. Când diavolul l-a ispitit spunându-i să transforme pietrele în pâine, Iisus a răspuns: ”Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care vine de la Dumnezeu” prea bine știind că ”Dumnezeu a spus și s-au făcut”, ”Dumnezeu a poruncit și s-au zidit”. Încrederea în Cuvântul său devine astfel chezășie pentru dobândirea comorii cerești spre care râvnea și dregătorul într-o pornire sinceră a suflerului. Eliberându-ne de aceste avuții stricăcioase ne eliberăm sufletul ca lepădându-ne de noi înșine să putem urma lui Hristos făcând din necazurile trecătoare pași pe urcușul duhovnicesc în zarea de lumină a iubirii lui Dumnezeu. El ziditorul, atât de mult a iubit omul încât tot omul care crede în El să poată fi părtaș la veșnicie într-un fel de act recuperator al paradisului pierdut odinioară. A vinde bunurile pământești e primul pas spre dobândirea comorilor cerești, urmat de împărțirea banilor astfel obținuți celor nevoiși. Nu e suficient a da bunuri de care, eventual, ne putem lipsi, ci bani pentru ca astfel legătura cu cele materiale să dispară. Iuda l-a vândut pe Hristos pentru treizeci de dinari și Fiul lui Dumnezeu nu s-a opus arătându-ne cum se cuvine a ne purta. La ce i-au folosit acești bani? La sinucidere pentru că cele duhovnicești nu au echivalent în cele materialicești. I-a aruncat pentru ca apoi să se sinucidă arătându-ne că viața departe de Dumnezeu se apropie treptat de moarte. Prețul celor vândute se cuvine a fi dat săracilor, asigurându-le deplina libertate căci pot fi întrebuințați spre viață sau spre moarte. De aceea, omul care nu face asemenea se îndepărtează de Dumnezeu. Cei care urmează cuvintele lui Dumnezeu nu vor fi nicicând singuri fiind mereu urmați de gândurile bune și sentimentele de recunoștință a celor care, primindu-le, rămânând liberi pot face, la rându-le lucruri folositoare într-un proces de îmbogățire duhovnicească prielnică omului ca re păstrează în inimă chipul lui Dumnezeu, lucrând asemănarea. Folosul maxim este când vindem bogățiile, înstrăinându-ne treptat și definitiv de ele, pentru a dobândi comorile cerești prin milostenie – virtute dumnezeiască prin excelență.

Urmând lui Hristos în acest chip renunțăm la sinele cel stricăcios și la slava lumii cea repede trecătoare pentru a face loc să pătrundă în inimă dragostea celor care s-au bucurat de darurile lui Dumnezeu ajunse la ei prin noi. Părintele Dumitru Stăniloae adeverea în scrierile sale că ”dacă iubim altceva sau chiar pe noi înșine nu-L putem dobândi pe El prin iubire totală și, deci, nici viața noastră veșnică”. E un drum greu și Hristos ne-a spus-o de la început dar răsplata este pe măsură căci dobândim înveșnicirea și nici o suferință nu pare zadarnică. Ne-o arată însuși Hristos care a primit să fie răstignit ca noi să dobândim viață. A tâlcuit-o ca nimeni altul poetul-filosof Lucian Blaga în ”Laudă suferinței” care se roagă lui Dumnezeu să nu alunge din lume orice suferință, ci doar pe aceea ”care destramă, /dar nu pe aceea cere întărește ființa întru ființă”. Aflând toate, tânărul s-a întristat peste măsură, căci avea ”bogății multe”. O tradiție spune că, totuși, peste niște ani tânărul a urmat cuvintele lui Hristos și faptul că nu i se dă numele este o încurajare pentru fiecare dintre noi a face aidoma spre a ne fi îngăduită speranța de fi cetățeni ai împărăției cerurilor. Cum o spun și versurile din urmă ale Odei lui Blaga, el însuși suferind în regimul totalitar comunist. Odă închinată suferinței, jertfă pe altarul mântuirii, deschizătoare de drum spre împărăția cerurilor: