O dată pe an, în marea înțelepciune a omenirii globalizate, se îngăduie un moment de reculegere colectivă în fața cărții.

Nu, nu orice carte – cărțile în sine, ca entitate abstractă, ca simbol curat, fără autor și fără conținut incomod. Așa se face că, în fiecare an, pe 23 aprilie, omenirea întreagă – sau, mai precis, o parte protocolară a acesteia – ridică în slăvi lectura, autorii, editorii, ilustratorii și, de ce nu, rafturile de la IKEA.

UNESCO, cu grija-i eternă pentru patrimoniul spiritual, a decis în anul de grație 1995 că lectura merită o zi a ei. Un fel de Paște cultural, fără Înviere. Așa s-a născut „Ziua internațională a cărții și a drepturilor de autor”, un eveniment de o gravitate festivă, în care se mai postează citate pe rețelele sociale și se mai oferă, simbolic, o carte în dar. De cele mai multe ori, una scrisă de cine trebuie.

Dar să nu ne pripim cu sarcasmul.

Este, fără îndoială, o zi specială: editurile își scutură rafturile, bibliotecile organizează expoziții cu autori de care n-a auzit nimeni, iar pe la televiziuni, câte un intelectual de serviciu recită pasaje din ultimele memorii aprobate de comisie. Este, altfel spus, ziua în care cărțile se lasă, pentru câteva ore, fotografiate.

Și totuși, o întrebare stingheră se strecoară, ca o virgulă într-un text corect politic: mai citește cineva cu adevărat? Adevărat, adică nu doar titluri și cronici înflorite. Cine mai tresare în fața unei fraze scrise cu sângele gândului?

Cine mai răsfoiește Proust sau Dostoievski fără să se teamă că a ieșit din algoritmul de trending?

În schimb, se promovează ce trebuie. Nu e loc pentru dileme în Ziua Cărții.

Se celebrează scribii consacrați de sistem – acei epigoni cu diplomă, decorați cu blazonul conformismului. Cei care știu exact cum să nu deranjeze, cum să aștearnă fraze sterile și perfect calibrate pe noua liturghie ideologică. Ei sunt scriitorii momentului – nu cei care zguduie lumea, ci cei care o adorm.

Unde sunt marii autori? Unde e literatura care nu te lasă să dormi noaptea? Unde sunt vocile autentice, cei care nu scriu „pentru platforme”, ci pentru eternitate? Îngropate sub mormane de maculatură, sub tone de pagini lustruite, dar goale, sub tsunami-ul literar al mediocrității ridicate la rang de virtute.

Azi, apetitul pentru citit nu scade pentru că oamenii sunt mai proști – ci pentru că sunt ”alimentați” cu incultură.

Într-o lume în care cultura se livrează ca fast food, cartea adevărată a devenit un lux inacceptabil. Se publică enorm, dar se citește puțin. Nu din lene, ci din instinct de conservare.

Dar să nu stricăm ziua. Pe 23 aprilie, să aprindem o lumânare în fața bibliotecii și să ne rugăm: fie ca măcar o carte adevărată să scape anul acesta din tiparnițele raționalizate. Și fie ca un cititor, undeva, să o găsească.