Fragment din romanul „Taifun în adâncuri”, de Lucian Ciuchiță, Ed. Vremea, 2015
*
Cerul a devenit un câmp de război. Rachetele îl spintecau din toate zările, zumzăind sinistru, precum roiuri de insecte dintr-o altă lume, mânate de ură și de instinctul sfârșitului.
În câteva ore, planeta era deja o rană incandescentă.
Oamenii de știință avertizaseră. Au fost ignorați.
„Iarna nucleară”, îi spusese cineva.
Și ea a venit.
Focul a fost doar începutul. A urmat întunericul.
Fumul gros, otrăvitor, s-a înălțat dincolo de nori, până la 40 de kilometri altitudine – acolo unde nici ploaia nu mai spală păcatul.
Soarele a fost stins. Iar vara s-a prăbușit într-o iarnă eternă.
O iarnă fără Crăciun.
Fără zăpezi.
Doar gheață, cenușă și moarte.
La început, omenirea se temuse că totul va porni de la o eroare: un sistem informatic defect, o panică necontrolată, o interpretare greșită.
Dar n-a fost o greșeală. A fost o decizie.
Premeditare.
O „soluție finală”, dictată de un creier bolnav, care a considerat că lumea trebuie arsă, purificată – sau pedepsită.
Și da, știa toată lumea: distrugerea reciprocă era garantată. Nimeni nu avea să învingă.
Dar cui îi mai păsa?
Adăposturile antiatomice?
Puține, reci, neprimitoare – iar în ele, doar câteva mii, poate doar sute de „aleși”. Nu cei mai înțelepți, ci cei mai bogați.
S-au înghesuit acolo cu ultimele iluzii, închiși ca niște faraoni moderni în piramidele lor subterane. Așteptând. Sperând.
Dar ce mai era de sperat?
Explozia a venit cu o forță pe care nici Apocalipsa n-ar fi îndrăznit s-o viseze.
Presiunea a frânt metale, a răsturnat zgârie-nori, a evaporat vieți.
Undele de șoc au străbătut continentele, iar vânturile de foc au mistuit tot ce era viu.
Craterele din marile capitale ale lumii s-au transformat în mări ale morții, lacuri de radiație, ruguri mistuitoare în care civilizația și-a ars testamentul.
Radiațiile au făcut restul.
Lumina orbitoare a pârjolit retine.
Căldura a carbonizat tot ce respira.
Norii radioactivi au fost purtați de curenți nemiloși, otrăvind grădini, păduri, munți, pământuri care nu știau ce vină poartă.
Pulsul electromagnetic a redus omenirea la tăcere.
Fără internet.
Fără energie.
Fără voci.
Liniște.
O liniște care nu mai putea fi spartă nici de rugăciuni.
Și totuși... a fost doar un vis.
O vedenie.
Un coșmar născut în mintea unui om – sau poate a unei întregi omeniri – care știe că toate acestea sunt posibile.
Că, la capătul unei după-amieze agitate, cineva ar putea apăsa un buton.
Iar lumea – această lume a noastră, imperfectă, fragilă, violentă și totuși vie – ar putea dispărea pentru totdeauna.
Pentru că da, lumea poate muri oricând.
Poate pentru că lumea n-a fost niciodată mai mult decât un vis – un vis colectiv, tremurător și inconștient.
Iar visul se poate sfârși brusc.
Cu un foc.
Cu o apăsare de tastă.
Sau, cel mai cumplit, cu absența oricărui gând — atunci când nu mai rămâne nimeni care să-și amintească lumea.
Astăzi pare un scenariu SF, dar mâine... ar putea fi doar o poveste despre sfârșit, spusă prea târziu.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.