În tumultul aparent inocent al unui mesaj de Revelion, am descoperit o capcană subtilă, dar de o gravitate uluitoare. „În curând, în contul dvs. au fost transferate 365 de zile. Trăiți-le frumos!” Un îndemn care, la prima vedere, pare inofensiv, chiar motivațional, dar care, în adâncimea sa subliminală, dezvăluie un experiment perfid, o continuare a testelor insidioase ce urmăresc să determine limitele prostiei umane.
Aceste „365 de zile” nu sunt altceva decât o metaforă pentru acceptarea necondiționată a unor restricții progresive, care, în final, vor culmina cu o normalizare a ideii de control total – cipuri implantate în creier și, odată cu ele, supunerea absolută a individului. L-ați auzit pe Daniel David atunci când, fără rețineri, a lăsat să-i scape „porumbelul” despre viitorul în care toți vom fi echipați cu cipuri în creier, în următorii 5-10 ani? Oare acest „avertisment” nu sună mai degrabă ca o predicție comodă decât ca o reală preocupare pentru viitorul nostru?
Mă întreb, retoric și amar: de ce doar un scriitor mai poate observa cu claritate această manipulare înfiorătoare? Oare orbirea colectivă este atât de puternică încât nimeni nu mai vede cum libertatea însăși este oferită, bucată cu bucată, pe altarul comodității și al ignoranței?
Ați văzut filmul ”În timp”? Dacă nu, ar trebui. Povestea sa este mai mult decât o ficțiune: este o avertizare. Din cauza temerilor crescânde legate de suprapopularea planetei, omenirea a fost forțată să adopte o soluție extremă și sumbră: timpul însuși a devenit moneda supremă. După împlinirea vârstei de 25 de ani, fiecare individ este condamnat să lupte pentru a câștiga fragmente suplimentare de existență, căci ceasul implacabil implantat pe brațul inferior începe să ticăie neîndurător. Dacă acest ceas ajunge la zero, viața se sfârșește instantaneu – fără avertismente, fără scăpare.
Timpul, odinioară o abstracție universală, a devenit măsura valorii și a puterii. Este o resursă care poate fi tranzacționată, împrumutată sau furată, înlocuind complet conceptul de bani. Dar, precum orice sistem economic, și acesta împarte societatea în clase distincte, despărțite nu doar de bogăție, ci și de durata vieții.
În ghetourile mizere, cum este Dayton, cei săraci trăiesc de pe o zi pe alta, muncind necontenit doar pentru a mai adăuga câteva ore pe ceasul vieții lor. Aici, fiecare clipă este o luptă, iar costurile existenței – hrană, adăpost, nevoi de bază – sunt plătite dintr-un timp care se împuținează cu o viteză înfricoșătoare. În contrast, elitele privilegiate, adăpostite în luxul opulent al zonelor precum New Greenwich, dispun de vehicule electrice rapide și de vieți aproape eterne. Pentru ei, timpul este o resursă abundentă, acumulată fără efort, permițându-le să trăiască într-un confort nemărginit.
În această lume, regula de bază este simplă și crudă: „Pentru ca puțini să fie nemuritori, mulți trebuie să moară.” O paradigmă distopică ce expune, fără milă, disparitatea dintre cei ce controlează timpul și cei ce sunt zdrobiți sub povara lui. Este aceasta doar o ficțiune? Sau un viitor posibil, conturat de experimentele sistemului pe care îl aplaudați inconștient?
Am scris despre aceste teme în romanele mele Insula Purgatoriului și Lumea Abisală. Nu pentru glorie, nu pentru câștig, ci pentru a vă deschide ochii asupra a ceea ce se întâmplă în spatele cortinei. Dar câți dintre voi ați avut curiozitatea sau curajul să le citiți? Câți ați înțeles avertismentele pe care le-am presărat în paginile lor?
Ignoranța nu este o scuză. Când întrebarea jalnică „Cum s-a ajuns aici?” va răsuna din guri tăcute de regrete, va fi prea târziu. Fiecare nulitate promovată de sistem, fiecare pas către o civilizație a sclaviei mentale, vă îndepărtează de dreptul la libertate și demnitate.
Eu, unul dintre puținii scriitori care vă mai semnalează aceste derapaje, vă întreb direct: cât timp veți mai dansa pe muzica sistemului? Dacă veți continua să aplaudați figuri precum Cărtărescu, care își compun operele în ritmul marșurilor dictate de cei puternici, atunci vă meritati soarta. Nu există scăpare pentru cei care aleg orbește să ignore realitatea și să trăiască în iluzia oferită de un sistem ce nu-și dorește altceva decât să vă reducă la statutul de roboți biologici.
Adevărul este dureros, dar necesar. Îl veți înfrunta sau veți continua să-l evitați? Alegerea vă aparține. Dar amintiți-vă: timpul, moneda supremă, ticăie necruțător.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Realul ma imbata, nu are defecte,
Urc, prin rugaciune, luminoasele trepte
Viata, minunea multipla , o sorb
Ma bucur de soare, Doamne, nu's orb
Stiu insa ca timpul e marele corb
Plutesc peste munti si oceane
As avea nevoie de mii de ocheane
Sa vad ingerii in eternele strane
Cine v-a cadorisit? - asta una.
Și a doua - „În curând, în contul dvs. au fost transferate 365 de zile. Trăiți-le frumos!” Nimeni nu are contract cu viața și cu zilele vieții..neștiute. Știute doar de Dumnezeu. Cât despre frumos, care frumos? Al cui/Cui?
Înainte să citim Cărtărescu sau orice alte scrieri, oare - ca să nu fim ignoranți - n-ar fi mai bine să.. cercetăm Scripturile, ca [să] socotim că în ele avem viață veșnică (Ioan 5,39), plus că ..ne rătăcim neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu (Matei 22,29)?
Scripturile semnalează t o a t e “aceste derapaje”, indiferent de ce credem noi.. în mod greșit, evident.
Scripturile - ghid de supra(-)viețuire. Nu credeți?
Într-adevăr “ignoranța nu este o scuză.” Am vrea noi.. să fie.
Și nu numai că nu-i o scuză e unul dintre uriași care pierd sufletul. Nota bene!
"Uriașii care ucid sufletul sunt uitarea, neștiința și lenea".
Sfântul Marcu Ascetul
Practic, ignoranța (neștiința deși puteai cunoaște) ne omoară, deși trupește ..trăim.
Bine ne omoară și trupește - vezi cov. vacc..
Așadar, timpul vieții pământești e DARUL Lui Dumnezeu pentru a-L cunoaște, pregătindu-ne haina de Nuntă pentru viața veșnică din Împărăția Cerurilor. Că dacă nu avem haină de Nuntă nu putem intra!
Fie că credem, fie că nu credem, fie că credem ..ce mai vrea fiecare să creadă - egal.
Deci, să nu-l/L irosim.
Doamne, miluiește.