Oamenii marginalizați vorbesc fără să fie auziți, spun lucrurilor pe nume și povestesc cum s-a ajuns aici, de ce lumea și-a pierdut speranța sau nu mai simte nevoia de schimbare. Puțini sunt cei care se opresc în acest loc pentru a-i asculta, mânați mai degrabă de o curiozitate ciudată, nepăsători la suferința lor, intrigați de aceste creaturi care vorbesc coerent, logic, dar de neînțeles pentru vulgul ghiftuit, apatic, cu ochi apoși și urechi blege, ce se ciulesc doar la auzul cuvântului magic: „bani”!

De fiecare dată, povestea lor începe cu geneza și se oprește în prezent; nu vor să facă previziuni, de teamă că viitorul s-ar putea întâmpla oricând. Un viitor care s-ar putea inspira din trăirile lor. Oricum, viitorul apropiat îi înspăimântă, pentru că nu se vede în zare fumul alb al vulcanului și nici barometrul social nu indică un nivel maxim al suportabilității. Și atunci discută despre tăcere, apoi tac, unul câte unul. În alte zile, cel mai nebun dintre ei le spune că tăcerea despre tăcere este doar pentru ei, dar pentru ceilalți trebuie să rupă tăcerea. Predica acelui Nebun răsună ca un ecou, iar mințile celor lipsiți de prejudecăți o primesc cu teamă și o ascund într-un sertăraș îndepărtat, pierdut printre circumvoluțiunile tot mai plate ale unui creier amorțit.

Fără nicio frică de Sistem, Nebunul le spune povestea:

„Dumnezeu a creat lumea în șase zile, iar măreția informației primordiale rămâne de neînțeles dacă nu percepem necesitatea unei transformări interioare sau urgența unui viitor mai sigur pentru generațiile următoare! Răspunsul imediat este rece, fals și poartă o tentă de terapie emoțională. Doar acceptarea interioară a realității conține o doză de puritate și adevăr, capabilă să genereze ecoul sinelui—singurul care poate oferi o cale de mijloc în propria viziune de ocolire a răului ce se extinde și acaparează lumea.

Este liniștea înșelătoare a tăcerii, care se abate meschin asupra noastră—acea pasivitate colectivă ce domnește peste oamenii înfricoșați, neputincioși și lași, alimentată de mediocritate și de false speranțe că „va fi mai bine”... Ceea ce se întâmplă acum în lume seamănă cu o tragedie din Grecia antică, doar că actorii suntem noi, iar granița dintre scenă și realitate s-a dizolvat.

Este o dramă-terapie, percepută ca soluție de cei care au trăit experiențe traumatizante și nu mai pot comunica prin cuvinte.

Ei sunt cei care aleg limbajul nonverbal, agitându-și mâinile disperat, incapabili să-și mai găsească vorbele potrivite—precum primii oameni după descoperirea focului.

Alții își joacă rolul într-un teatru al absurdului, asemenea unor actori amatori sau mimi într-o comedie de moment, unde autoironia este la mare succes. În funcție de capacitatea fiecăruia de a discerne realitatea, se aleg modalități diferite de exprimare—poate mai facile, mai bine ancorate în contextul dramei pe care o trăim din plin.

Este însă doar o falsă impresie de siguranță interioară, o simplă supapă de refulare a emoțiilor, o cale sigură spre dezastru! De ce nu se întâmplă nimic bun și corect în această lume? De ce doar răul se perpetuează, luând mereu forme noi, pe care ajungem să nu le mai distingem și chiar să le confundăm cu ceva firesc, acceptabil? Suntem, oare, atât de incorecți cu noi înșine?

Și dacă NEBUNUL are dreptate??

„Bate și ți se va deschide, cere și ți se va da, caută și vei afla!”

Cine? Cum? De ce? Pentru cine? De către cine? Cu ce?

Și, mai ales, CÂND?