Să dăm timpul înapoi cu 21 de ani, într-o perioadă în care optimismul european era la fel de autentic ca o diplomă de doctorat la un politician român. Martie 2004 – când lumea încă își mai făcea speranțe că viitorul nu va arăta ca o telenovelă proastă cu politicieni de carton și discursuri sterile.
În timp ce petrolul și gazele României deja își găsiseră niște „părinți adoptivi” grijulii, baroneasa Emma Nicholson – un soi de Ursula von der Leyen avant la lettre, dar cu ceva mai puțină ambiție de a salva planeta cu reguli absurde – ne arunca în față o realitate crudă: aderarea României la UE nu era o afacere încheiată. Părea că mai avem de trecut niște examene grele, deși copiatul era deja sport național.
Între timp, poporul își dorea încă un mandat de Iliescu, probabil din nostalgie pentru vremurile în care totul era simplu: statul dădea, iar cetățeanul tăcea. Ce nu știau bieții votanți era că, după el, va veni un Traian Băsescu care avea să facă din România un veritabil carusel al haosului politic. Zece ani de urlete, băuturi tari și „reforme” care au rămas pe hârtie – și nici măcar pe hârtie bună, ci pe una reciclată de la vechiul regim.
Ponta, pe atunci un june de viitor, stătea la umbra lui Năstase, pregătindu-se temeinic pentru viitoarele sale salturi spectaculoase, de la plagiat la încercarea de a poza în democrat occidental. Iar dacă Ponta era în cărți, Esca era deja un capitol de istorie – nu doar pentru că apărea zilnic la televizor, ci pentru că devenise, fără să vrea, un simbol mai stabil al României decât propria noastră monedă națională.
În acest peisaj idilic, papagalii politici continuau să fie o specie protejată. Mereu colorați, mereu vorbăreți, mereu convinși că „binele poporului” coincide perfect cu binele lor personal.
Între timp, câmpurile de mac erau mai fertile ca niciodată, promițând o recoltă bogată de droguri pentru liceeni și studenți – suficientă cât să-i ajute să uite de viitorul sumbru pe care li-l pregăteau aleșii neamului. Și în timp ce țara era hipnotizată cu lozinci comuniste reciclate, Marele Vrăjitor Iliescu își râdea în barbă. Multimile de naivi continuau să se închine la dogmele lui, iar copiii săi politici, înrădăcinați în toate instituțiile-cheie, se pregăteau să conducă România până la sfârșitul veacurilor. Amin.
Timpul a trecut, numele s-au schimbat, dar actorii au rămas aceiași. Poporul, mereu dresat să înghită promisiuni false și să voteze cu același entuziasm cu care își face cumpărăturile de Crăciun în supermarketuri aglomerate, continuă să aștepte „mântuirea democratică”.
Iar culmea ironiei? Hoții de ieri au devenit strigători de dreptate.
O întreagă șleahtă de foști comuniști și urmașii lor, vopsiți în culori europene, se autoproclamă apărătorii libertății și ai democrației. Care democrație?!
În concluzie, martie 2004 nu a fost decât un alt episod din același spectacol politic lamentabil.
Singurul personaj care a rămas mereu același? Poporul. Încă înșelat. Încă manipulat. Încă sperând că, poate, într-o zi, istoria nu va mai fi scrisă de aceiași farsori.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.