Foto: Facebook
Să vorbim, deci, despre Mircea Cărtărescu, acest carusel amețitor de adjective, acest „scriitor” al cărui stil e ca o prăjitură stricată, frumos glazurată, dar plină de gol interior. Îți vine să-l citești cum ai mânca frișcă stricată cu lingurița: te prinde dulceața de la început, dar îți vine greața la a treia pagină. Și greața nu e de la stomac, ci de la minte.
Cărtărescu este, fără nicio urmă de ironie (sau poate cu toate ironiile posibile), autorul fără nicio frază memorabilă, fără nicio maximă demnă de a fi citată. Nicio propoziție de-a lui nu va ajunge vreodată pe o placă de bronz. Nu va fi rostit la înmormântări, în discursuri inspiraționale sau la colț de stradă de vreun bătrân înțelept. El scrie ca și cum s-ar uita în oglindă ore în șir și ar nota fiecare geană care i se mișcă — și numește asta „profunzime metafizică”.
Cărtărescu nu construiește idei, ci pufuri de talc pe hârtie. El nu are curajul unei propoziții tăioase, unei opinii incomode, unei viziuni asupra lumii. Totul e un soi de auto-erotism stilistic, fără climax, fără semnificație, fără adevăr.
Cum se explică atunci haloul de „geniu” care îl înconjoară? Foarte simplu: sistemul are nevoie de fantoșe cu față de intelectual, de nume „exotice” dar complet inofensive, care nu zgâlțâie nimic, nu deranjează pe nimeni, nu clatină statu-quo-ul. Cărtărescu este visul umed al culturii globaliste: nu spune nimic, dar o spune în multe pagini. Nu are idei, dar are imagini. Nu e periculos, dar pare profund.
Pe vremuri, marii scriitori îți luau respirația cu o singură frază. Dostoievski: „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis.” Cam greu să uiți asta. Cioran: „Toți oamenii sunt murdari. Numai intensitatea jegului diferă.” Te zguduie.
Cărtărescu, în schimb, nu are „fraze”, ci alunecări.
Nu are idei, ci aproximări. El nu scrie pentru a comunica, ci pentru a se contempla pe sine în oglindă, ca Narcis cu laptopul în poală. Ce rămâne după 1000 de pagini din Solenoid? Nicio idee clară. Niciun citat esențial. Doar un gust vag de vis confuz, în care autorul, și nu cititorul, este centrul universului.
Premiul FIL de la Guadalajara, nominalizările la Nobel, traducerile în zeci de limbi — toate acestea nu sunt decât poleiala marketingului de epocă post-culturală, în care contează cine te promovează, nu ce scrii. Se oferă premii nu pentru valoare, ci pentru „potrivirea în peisaj”. Cărtărescu se potrivește. Nu e agresiv, nu e profetic, nu e periculos. E doar... suportabil. Ca o pictură abstractă într-un hotel de trei stele.
Și astfel, prostimea culturală — acei cititori de festival și admiratori de premii — cade în extaz în fața unei mediocrități pigmentate. Dacă Mircea Cărtărescu ar fi o prăjitură, ar fi un ecler fără cremă, dar cu preț de cofetărie de lux.
Așa stau lucrurile: Cărtărescu nu e un mare scriitor. E un simptom al vremurilor pe care le trăim. Un semn că talentul a fost înlocuit cu tactica, ideea cu impresia, și scriitorul cu imaginea.
Nu va rămâne în istorie ca un clasic. Va rămâne ca o notă de subsol la capitolul: Cum s-a sinucis cultura română prin premierea banalității.
Într-o lume normală, critica literară are datoria de a pune sub lupă, de a filtra, de a păstra grila valorii. Dar în România, critica s-a transformat într-un birou de presă pentru idolii fabricați, unde orice tentativă de obiectivitate este privită ca o formă de „dușmănie personală”.
Ce auzi de la ei, când vine vorba de Cărtărescu?
„Cel mai mare scriitor român în viață.”
„O operă orbitoare, o viziune unică.”
„Prozatorul care ne-a dus în universalitate.”
„Kafka, Proust și Borges, într-unul singur.”
Kafka se răsucește-n mormânt, Borges râde în spaniolă, iar Proust probabil plânge de rușine.
Dar cine sunt acești critici? Sunt academicienii opaci, eseiștii de casă, profesorii de română care dau note mari doar dacă elevul scrie „Cărtărescu e genial” în teza de bac. Sunt cei care n-au curajul să iasă din plutonul gregar pentru că trăiesc din sinecuri, premii literare între prieteni și lansări reciproce.
Să nu ne ferim de cuvinte: editura Humanitas a devenit altarul la care se închină clerul noului provincialism cultural. Tot ce iese de acolo trebuie tratat ca revelație, chiar dacă e o colecție de notițe de lift. Iar când Cărtărescu lansează o carte, se activează mecanismul de laudatio colectiv, în care fiecare jurnalist cultural recită aceleași fraze cu expresia unui copil care speră la o bomboană.
Să fim direcți: Humanitas a reușit performanța unică de a transforma banalul în sacrament, iar critica a devenit corul acestei religii fără Dumnezeu, dar cu tiraj.
Să spui că „nu-ți place Cărtărescu” în România literară contemporană e ca și cum ai spune că nu-ți plac Sfinții Părinți în fața unui sobor de preoți. Vei fi privit ca un eretic, un needucat, un „hater”.
În realitate, nu există nimic mai onest decât această poziție: Cărtărescu nu este decât un simptom al decrepitudinii criticului român, care și-a pierdut coloana vertebrală și a devenit un tentacul al marketingului cultural. Nu se mai citește cu luciditate. Se recită. Nu se mai evaluează. Se închină.
Într-o asemenea atmosferă, pamfletul devine ultimul loc al lucidității. Când toți se prosternează în fața unei opere gonflate, dar goale, e nevoie de cineva care să strige că împăratul e în lenjerie de metafore obosite. Critica a murit nu pentru că nu mai sunt minți strălucite, ci pentru că măgăria s-a instituționalizat.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Morminte varuite si impodobite ale culturii romane impreuna cu pupilul lor cam natang si scarbos.
Articolul mi-a dat un imbold, vreau sa citesc cu deschidere scrierile dumnealui. E normal ca in societatea asta anormala sa nu fie cunoscut. Sunt sigur insa ca e cunoscut de specialisti, de cei din breasla. Oamenii cu adevarat valorosi nu au loc de r...