Scriitorul Mihai Zamfir se prabușește la pământ când îl laudă pe Pleșu pentru credință, la Gala „Scriitorii Anului”, Iași, noiembrie 2024 - VIDEO:
Lenea lui Pleșu
Astăzi, mi-am propus să pătrundem în labirintul leneviei lui Andrei Pleșu, așa cum acesta însuși a recunoscut-o cu o nonșalanță studiată într-o emisiune difuzată pe TVR Cultural, pe 5 martie 2023. Nu e prima oară când acest „mare filozof” îmi lasă impresia că îi lipsește orice urmă de originalitate filozofică – el nu propune gânduri noi, ci doar jonglează cu conceptele și ideile gânditorilor autentici.
Despre lene – și despre dedesubturile sale filozofice – a scris cu mult înainte Emil Cioran, în lucrarea sa copleșitoare Pe culmile disperării, analizând-o cu profunzime și claritate, dezvelindu-i valențele existențiale și nihiliste. Pleșu, în schimb, pare să o utilizeze doar ca un decor retoric, o mască sub care își ascunde superficialitatea intelectuală. În fond, în spatele acestei aparente indolențe stă mai degrabă o comoditate de a se mulțumi cu sinecuri și favoruri culturale, un mod de a parazita pe fundalul unei societăți tot mai puțin interesate de cultură, dar impresionată de aparențele erudiției.
Acest răsfățat al scenei intelectuale românești își găsește mereu un loc la masa dezbaterilor academice, unde merge ca să își justifice nu doar ideile, ci și titlurile – fie că vorbim de Minima moralia, o evidentă preluare din opera lui Adorno, fie de alte idei din patrimoniul cultural occidental. Într-o societate care, în general, nu mai păstrează memoria și unde lectura adevărată este pe cale de dispariție, Pleșu își construiește cu mare grijă o imagine de „mare înțelept”, mizând pe faptul că nimeni nu îi va diseca ideile până la miez.
Observ că Pleșu se sprijină pe acest neant cultural, mizând pe memoria scurtă a poporului și pe decăderea lecturii ca pe un teren fertil pentru propria sa impunere. Cuvintele sale se risipesc în aer, lăsând rareori urme valoroase în scris. Dacă ar fi să evaluăm în mod critic opera sa literară, constatăm că rareori reușește să lase o amprentă care să reziste vremurilor.
Iar la umbra sa stă Gabriel Liiceanu, celălalt „mare filozof” al acestor vremuri, alături de care Pleșu și-a construit o carieră, alunecând într-o sinergie de „filozofi oficiali”. Amândoi, într-un fel, se revendică discipoli ai lui Constantin Noica, însă opera lor rămâne una de scribi, mai degrabă notați decât creativi, executanți ai unor idei.
În anul 2015, în cadrul prestigioasei Secții de Filologie și Literatură a Academiei Române, s-a desfășurat o ședință cu aer de confruntare istorică, în care opiniile au fost exprimate cu o intensitate de nestăvilit. În fața colegilor săi, academicianul Nicolae Breban a luat cuvântul și, într-un gest de vehemență aproape teatrală, a argumentat în termeni șocanți. Breban a sugerat că pentru binele culturii române și al țării, Horia Patapievici și Gabriel Liiceanu ar trebui, după spusele sale, „împușcați.” Declarația sa — „Derbedeii ăștia ar trebui împușcați!” — a căzut ca un ciocan asupra unei asistențe împietrite, lăsând un ecou greu în memoria celor de față.
Însă ședința aceasta nu poate fi privită în afara contextului complex al relațiilor din mediul intelectual al României postdecembriste. La acest capitol, figura lui Nicolae Pleșiță, omul Securității desemnat să supravegheze și să dirijeze lumea intelectualilor, se afla în penumbră, dar omniprezentă. Pleșiță nu doar că avea acces la viețile și carierele multor oameni de cultură, dar reușea, adesea, să își impună propria viziune prin influență directă.
Relația lui Constantin Noica cu Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, mediată de figura lui Pleșiță, reflectă tocmai această dinamică de interferențe și influențe orchestrate.
Noica, marele filozof eremit din Păltiniș, a fost rugat chiar de Pleșiță să îi ghideze pe acești tineri aspiranți, să îi inspire și să le ofere o direcție – ceea ce avea să rezulte în Jurnalul de la Păltiniș, o operă controversată, dar fundamentală pentru conturarea unei mitologii a intelectualității române contemporane. Cu un aer de profundă erudiție, aceștia își construiesc prestigiul din colajul de idei și concepte pe care le împrumută fără scrupule de la adevărați creatori, spirite care, din păcate, nu mai sunt printre noi pentru a le proteja moștenirea.
Alexandru Dragomir, filozoful retras dar pătrunzător, avea o clasificare simplă, dar necruțătoare, a oamenilor: în cei „mari” – cei care aduc lumii ceva original, esențial – și cei „notorii de pomană”, cei care, fără să contribuie cu propria gândire, capătă faimă și admirație prin ecoul operei altora. În această din urmă categorie se află și cei ca G. Liiceanu și A. Pleșu, care, mai mult decât prin propriile idei, se afirmă prin gândirea celui pe care l-au admirat, dar nu l-au egalat vreodată – Noica, filozoful a cărui moștenire a devenit, pentru unii, o treaptă comodă pe scara notorietății.
Am scris cândva despre cei patru călăreți ai apocalipsei culturii române, cu o ironie amară, dar și cu o analiză cât se poate de sinceră a lipsei lor de valoare literară. Am arătat atunci, cu argumente, că în spatele fațadei lor academice și înșelătoare se ascunde un gol de idei proprii, o perpetuă reinterpretare a marilor gânditori care i-au precedat: de la Sartre și Adorno la Cioran, Eliade și Noica. Acești intelectuali își revendică o anvergură culturală pe care, în realitate, nu o posedă. Ei împrumută, citesc și parafrazează, dar rareori dau naștere la ceva realmente original.
A publica o carte precum Din vorbă-n vorbă e, în cel mai bun caz, o reușită modestă pentru un novice, un jurnalist aspirant la glorie, care încearcă să adune un volum doar de dragul de a-și adăuga o lucrare în bibliografie. Din punct de vedere literar, e o operă pe care ai putea-o compara doar cu exercițiile facile ale unor volume precum De ce iubim femeile de Mircea Cărtărescu sau Suge-o, Ramona de Andrei Ciobanu. Această „literatură” superficială strălucește doar în ochii unui public obișnuit cu textele ușoare și ideile înguste, prea puțin interesat de o profunzime reală.
Și totuși, ce știe să scrie Andrei Pleșu? Se mulțumește cu parabolele după Isus, un exercițiu literar pe care-l strecoară printre pasiunile sale mai „terestre” – cârnații de Pleșcoi, o anume jovialitate grosieră, brânzeturile fermentate, pofta de chef și voia bună, o fascinație pentru romanță și momente frivole. Căci el însuși mărturisește fără ascunzișuri: „Sunt, hélas, lacom, echivoc, ușor de atras spre lejerități de tot soiul... Asta e, vreau-nu-vreau, rețeta mea existențială, tensiunea primejdioasă a destinului meu.”
Aceasta este, în profunzime, esența sa. Un spirit oscilând între capricii frivole și aspirații mărețe, dar care nu reușește niciodată să depășească zona sigură a unui joc intelectual. Sub masca unei erudiții pretențioase se ascunde, de fapt, o bufonerie abil disimulată.
______________
Lucian Ciuchiță este romancier, jurnalist si
scenarist român. Este absolvent al Facultății de Cibernetică, ASE
București (1993), doctor în Cibernetică și Statistică (1999), tot la
ASE Bucuresti. A lucrat in Televiziunea Română, în perioada 1990–2002,
ca reporter special, redactor și realizator de emisiuni. Este membru al
Uniunii Cineaștilor din România, din 1991. A realizat peste 1000 de
reportaje si sute de emisiuni, precum și rubrici in cadrul altor
emisiuni de cultură și artă. A publicat până în prezent 15 romane în
România, un roman și două volume de povestiri în Franța, în limba
franceza la o editura pariziana. A fost realizator al emisiunii de
cultura „Citadela Scriitorilor”, pe ArtPres. Ne face onoarea de a scrie la ActiveNews ca editorialist-invitat.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
A mai scazut osanza 'intelectualului' Plesu, dovada a lipsei de sineicuri, de chermeze cu mese bogate pentru satisfactia lui gurmanda.