Paradoxul lui Epimenide, conform căruia „toți cretanii sunt mincinoși”, rămâne un exercițiu fascinant al logicii. Dacă acceptăm că Epimenide, cretan prin naștere, spune întotdeauna adevărul, atunci afirmația sa devine o contradicție logică: un om al adevărului nu poate declara universal minciuna. Pe de altă parte, dacă afirmăm că declarația sa este falsă, atunci implicit îl catalogăm pe Epimenide drept un mincinos, ceea ce ne contrazice premisa inițială.
Astfel, acest paradox rămâne suspendat între cele două abisuri ale imposibilului, oferind o cheie de lectură asupra condiției umane și a capcanelor adevărului.
Această metaforă a adevărului ambiguu, mereu pus sub semnul întrebării, devine un prilej de introspecție când ne întoarcem către cuvintele lui Gabriel Liiceanu. Acesta își dezvăluie teama viscerală de a retrăi coșmarurile istoriei, de a se vedea marioneta unui dictator și de a asista neputincios la ruinarea destinului familial și național. „Mi-e frică, nespus de frică”, mărturisește el, evocând o frică ce trece dincolo de spațiul personal și pătrunde în straturile cele mai profunde ale memoriei colective. Este un strigăt de avertisment, dar și o chemare la veghe.
Însă cât de autentică este această teamă? Cuvintele lui Liiceanu, deși impregnate de o gravitate aparent sinceră, sunt privite de mulți ca fiind marca unui paradox în sine: cel al unui om care a oscilat abil între regimuri, care a tras beneficii de pe urma fiecărei conjuncturi și care, din poziția privilegiată câștigată, și-a consolidat un tron cultural discutabil. La fel cum Epimenide este prins între adevăr și falsitate, Liiceanu pare prins între figura intelectualului care deplânge soarta unei națiuni și cea a oportunistului care s-a hrănit din rănile istoriei.
Mai mult, moștenirea Editurii Politice, devenită Humanitas, apare ca un alt simbol al acestui paradox. Dăruită de regimul post-comunist și transformată sub mâna lui într-o „instituție a culturii”, editura este acuzată de mulți că a servit mai degrabă drept platformă pentru autopromovare și marginalizare a vocilor care i-ar fi putut contesta autoritatea intelectuală. Criticii săi susțin că marii scriitori ai României au fost ignorați sau denigrați, în timp ce Liiceanu și cercul său și-au atribuit fără merit titlul de „filozofi”.
Frica, așadar, este reală. Dar este frica de dictatura care bântuie mereu la orizont? Sau este frica de pierderea privilegiilor și de expunerea unui adevăr incomod? Liiceanu, asemeni lui Epimenide, se află într-un punct de inflexiune: cel al unei identități sfâșiate între dorința de adevăr și teama de propria-i deconstrucție.
În final, paradoxul nu constă doar în cuvintele lui, ci și în felul în care acestea se reflectă asupra unei societăți care încă oscilează între admirație și neîncredere. Fiecare cititor are libertatea de a decide: este Liiceanu un Epimenide modern sau doar un alt exponent al iluziilor care ne bântuie istoria?
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Problema lor este că audiența le-a scăzut către zero și au ajuns un soi de cenaclu în care-și povestesc reciproc of-urile și-și plâng de milă în amintirea vremurilor bune, demult apuse, când se spionau prin casa de creație de la Mogoșoaia și se îmbătau ca mai apoi să se toarne reciproc.
De ce nu mai au audiența? Este simplu: pentru că tânăra generație a devenit suficient de incultă încât să nu le mai înțeleagă diatribele, iar cei mai în vârstă suficient de tăbăciți de ticăloșia din ultimii 35 de ani încât să nu-i mai creadă.