Ceremonia a fost grandioasă, asemeni unui spectacol regizat cu meticulozitate, menit să confere solemnitate unui final altminteri jalnic. La Cotroceni, covorul roșu a fost întins, iar fanfara și-a pregătit instrumentele pentru a oferi ultimele acorduri unui deceniu de impostură. Cel poreclit „Dulapul”, „Ficusul” sau, în vanitatea sa nemăsurată, „Faraonul” a părăsit definitiv Palatul.

Nu ca un lider respectat, ci ca un turist de lux care, sătul de priveliștea țării pe care a ignorat-o, și-a luat bagajele pentru a se întoarce la pasiunea sa supremă – o partidă de golf.

Ce a făcut acest om în zece ani de mandat? Ce rămâne după el, în afară de ruinele unei speranțe naive? 

„România lucrului bine făcut” a fost doar o frază de campanie, o promisiune goală devenită batjocură în ochii celor ce mai credeau în demnitate. 

Pas cu pas, țara nu a fost ridicată, ci prăbușită, cărămidă cu cărămidă, sub privirea impasibilă a celui care ar fi trebuit să o slujească. A promis o „Românie Educată”, dar a lăsat un sistem de învățământ în agonie, sacrificat pe altarul nepăsării și al incompetenței.

Acest ipochimen nu a avut nici măcar onoarea de a-și recunoaște eșecul și de a demisiona cu un ultim gest de demnitate. Plecarea sa nu a fost un act de voință, ci rezultatul unei constrângeri inevitabile.

A rămas până la capăt, cocoțat pe tronul său de indiferență, sfidând un popor pe care l-a tratat cu un dispreț suveran. 

Și acum a plecat, nu ca un conducător respectat, ci ca un uzurpator al speranțelor celor care, la un moment dat, au crezut în el. 

Istoria îl va menționa cu o frază rece, fără patimă, ca pe o umbră lipsită de substanță, ca pe un monarh mut în fața propriului popor, dar obedient în fața stăpânilor din umbră.

Și totuși, el și-a închipuit că va părăsi scena cu fast, ca o primadonă ce își trăiește ultimul act sub reflectoare. Dar adevărul este că a ieșit pe ușa din spate a istoriei, ca un om mic care s-a crezut mare. 

Fanfara va răsuna, dar notele sale nu vor aduce gloria, ci doar ecoul unei mascarade ce a durat prea mult. Nicio lacrimă nu va fi vărsată, niciun regret nu va plana în aer. 

România va respira ușurată, chiar dacă rănile lăsate de acest deceniu nu se vor vindeca prea curând.

În urma lui, camarila politică, acei cioclii ai democrației românești, ar trebui să-l urmeze, călcând în tăcere pe drumul către uitare. Pentru că, oricât și-ar dori să-și rescrie povestea, istoria nu iartă pe cei care și-au bătut joc de destinul unui popor.

Fanfara poate cânta, dar România nu mai ascultă.