Mă cutremură gândul că într-o zi, generațiile care vor veni își vor pune inevitabil întrebări amare: cum de am permis să ne copleșească, să ne umilească și să ne impună drept „creații literare” lucrări fără valoare? Nu ne vom putea ascunde de judecata istoriei, o judecată implacabilă care ne va arăta slăbiciunile, compromisurile, lașitățile. Și mai mult decât atât, se va întreba de ce am ignorat strigătul autentic al creației, preferând să ascultăm o mână de „secretari” servili, prizonieri ai sistemului, interesați doar de statut și de beneficii mărunte.

Acești „cavaleri ai mesei pătrate” – ale căror judecăți sunt la fel de strâmbe și de colțuroase ca și ambițiile lor – joacă un rol principal într-o piesă de teatru absurd, o farsă ieftină, al cărei final e tot mai previzibil. Ei sunt cei care au croit drum pentru toate compromisurile ieftine și laudele false. Sub masca unei îngrijorări pentru „valoarea literară”, au construit, de fapt, o cale pavată cu mititei, bere și... poate chiar manele! Da, manele literare, acest hibrid jenant între pretenție și lipsă de fond, care năclăiește totul în jur.

Vreau să fie limpede: sunt și voi rămâne un luptător. Nu fug de provocări și nu mă tem de niciun concurs, dar cer o singură regulă: să fie respectat adevărul, să se joace după regulile integrității, nu după capriciile unei pseudo-elite care nu cunoaște nici onoarea, nici talentul autentic. Această literatură de duzină, care inundă librăriile și ne sfidează inteligența, este fructul unui dispreț profund pentru cititor și o insultă la adresa spiritului nostru creator.

 

De multe ori, mă întreb, cu o nedumerire amară: ce ați făcut pentru țară, domnilor Liiceanu, Pleșu, Cărtărescu, Patapievici, ca să primiți atâta recunoaștere și sinecuri? Prin ce fapte mărețe sau idei de o rară profunzime v-ați câștigat renumele? Ce cuvinte ați așternut pe hârtie care să tresalte inima națiunii și să inspire generațiile viitoare? Nu văd altceva decât compilații seci, sinteze literare anodine, analize literare sterile, evadări filosofice fade, aluzii mărunte și pasaje care se vor profunde, dar, în realitate, golite de orice conținut. 

Iată-i, pe acești notorii ai zilelor noastre, aclamați fără rost, umpluți de premii și titluri, la fel de inutile precum erau și cele acumulate de Elena Ceaușescu. Dar, la fel cum aceste recompense erau cumpărate odinioară cu banii poporului, se pare că și azi sunt obținute prin mijloace asemănătoare. Totul pare o ironie, o farsă jucată cu fast, dar fără niciun dram de substanță.

Acești „premianți ai Sistemului” au atins cel mai de jos nivel al prostituției literare. Și există, în această lume a literelor – un domeniu care ar trebui să fie fundamentul culturii noastre –, un personaj de-a dreptul dezgustător: scribul. Acesta nu scrie pentru a exprima adevăruri sau a împărtăși idei, ci doar pentru a-și servi stăpânul. Scribul modern, acel om de litere aparent respectabil, dar care își trădează constant conștiința pentru arginții oferiți de Sistem, nu este decât un mercenar cultural. Pentru acești treizeci de arginți, scribii României își laudă necontenit patronul, într-un joc sordid în care adevărul este sacrificat fără ezitare.

Aceștia sunt Iudele României – acei oameni care, în schimbul privilegiilor, au învățat să manipuleze realitatea, să flateze, să cosmetizeze orice inconvenient și să spele pe creier generații întregi. Cu sinecuri oferite de partid, cu cărți publicate de două-trei edituri de casă, fără a poseda vreo valoare reală, acești artiști ai iluziei și propagandei culturale prosperă, în timp ce România adevărată își duce viața de pe o zi pe alta.

În ținutul literaturii române, în care tradițiile își șerpuiesc amintirea printre literele vechi și viitorul se zbate în mâinile câtorva spirite autentice, s-au înstăpânit niște figuri ce aduc a cioclii unei culturi aflate în declin. I-am numit cândva „Cei Patru Călăreți ai Apocalipsei Culturii Române,” fiindcă nimic altceva nu li s-ar potrivi mai bine – o adunare de umbre literare, o „gașcă” înțepenită în spatele masticației acelorași idei sterile, perpetuând impostura sub pretextul promovării artei. Acești "critici", împovărați de o slugărnicie sinistră, laudă fără reținere pe acei „stăpâni” cărora li s-au vândut fără rușine, asemenea bocitoarelor profesioniste ce jelesc, lacom și repetitiv, la căpătâiul unui sicriu gol.

 

Și de ce această mascaradă? Pentru că, în vanitatea și oportunismul lor crud, acești epigoni se tem să scape din ghearele lor de fier pe acei scriitori și artiști autentici care, prin harul și viziunea lor, le-ar putea demasca impostura. Mariile spirite creatoare, cei înzestrați cu har și un suflu viu al geniului, sunt azvârliți spre marginea obscurității, lipsiți de sprijin, striviți de un sistem care îi condamnă la umilință și uitare. Acolo, în umbră, acești titani sunt lăsați să moară de foame, doar pentru ca prostia și mediocritatea să troneze nestingherit, mascate într-un spectacol absurd de „valoare” modernă, o veritabilă manelizare a culturii.

De ce, oare, nu își ridică nimeni această întrebare apăsătoare? Cum de, în ultimii treizeci de ani, nimeni nu a dat vreo creație cu adevărat memorabilă, ceva care să marcheze conștiința unui popor sau să-l poarte cu adevărat în alte zări? S-ar părea că asistăm la un blestem cultural, însă, poate, mai aproape de adevăr ar fi să vedem acest spectacol drept un eșec colectiv, o trădare a valorilor ce cândva ne înălțau.

Acum, când literatura de duzină împânzește rafturile librăriilor, a devenit clar că aceasta este rezultatul unei lipse profunde de respect față de cititor. Acest tip de literatură este o gravă ofensă adusă inteligenței noastre colective, un afront pe care cei responsabili nu-l recunosc și, cel mai probabil, nu și-l vor asuma. 

E ca și cum ne-am aștepta să vedem o maimuță aprinzând un foc, mai degrabă decât să asistăm la un gest de scuze sincere din partea celor care promovează această stare de lucruri.

Îngrijorător este că rafturile librăriilor sunt invadate de maculatură și tinerii sunt lipsiți de repere autentice. Cărțile  care le sunt prezentate nu fac decât să le pervertească înțelegerea asupra vieții și să-i învețe să prețuiască altceva decât adevărata valoare. 

Totul este parte a unei strategii literare necruțătoare, axată, din păcate, pe promovarea nonvalorii. Oameni de cultură cu verticalitate – cei care mai au coloana vertebrală – ar trebui să dezvăluie acest mecanism viciat, care pervertește cultura și îi subminează fundațiile. Ei ar trebui să tragă un semnal de alarmă către publicul care încă mai poate discerne și să ofere soluții reale pentru a scoate societatea românească din impasul cultural și moral în care se zbate.

Epigoniada, acea perpetuă glorificare a falselor valori, trebuie abolită! 

Spun acest lucru cu fermitate: un scriitor autentic trebuie să aibă har, o forță creatoare care vine din adâncul său și se manifestă printr-o imaginație debordantă. Din nefericire, scribul modern pare să interpreteze „harul” ca o simplă expunere superficială, o căutare nesăbuită a sponsorizărilor și susținerii financiare, fără să înțeleagă ridicolul care-l înconjoară atunci când creațiile sale lipsite de maturitate stilistică și substanță se expun în lumina criticii.

Ne putem întreba, așadar, cine are nevoie astăzi de scriitori adevărați, independenți și neînfricați? Cine are nevoie de minți ascuțite într-o țară copleșită de o cultură dominată de superficialitate? Și unde se află valoarea literară autentică în România? Sunt întrebări al căror răspuns nu trebuie căutat prea departe; dar este nevoie de curaj pentru a aduce această valoare la lumină și pentru a demonta, bucată cu bucată, „epigoniada” care sufocă spiritul național.

( Frag. din volumul Exil în deșertul iluziilor, de Lucian Ciuchiță, 2025)