Astăzi, după trei decenii și jumătate de corupție endemică, de trădări fără rușine și de umiliri colective, România se află din nou la răscruce.
Pe de o parte, există acea Românie care își păstrează rădăcinile adânc înfipte în istorie, care își cinstește eroii și își veghează cu sfințenie tradițiile. Este România care încă mai tresaltă la numele marilor ei titani – Eminescu, Arghezi, Eliade, Cioran, Țuțea, Noica, Blaga, Rebreanu, Slavici, Sadoveanu, Petrescu, Ionesco, Brâncuși, Paulescu, Racoviță, Coandă, Babeș, Titulescu. Aceasta este o Românie a idealurilor nobile, a culturii autentice, a familiei tradiționale, a demnității naționale.
Este acea Românie care refuză să îngenuncheze în fața tăvălugului globalist, care nu acceptă să fie dezrădăcinată, transformată într-un teritoriu amorf, lipsit de memorie și identitate.
Este România martirilor, a celor care au murit cu speranța în suflet, a celor care au luptat pentru ca urmașii lor să trăiască în libertate și demnitate.
Însă, pe cealaltă parte a baricadei, s-a ridicat o Românie nouă, străină de sine însăși, o Românie care sfidează tot ce înseamnă valoare autentică și alege cu un entuziasm aproape fanatic să îmbrățișeze ideologiile ce subminează familia, cultura și educația. Este România „plandemiei”, a urii orchestrate, a obedienței absolute, în care libertatea a fost vândută pe iluzia unei siguranțe efemere. Este România care a impus cu o obediență înfricoșătoare dogmele sanitare, care a stigmatizat și a redus la tăcere vocile libere.
Este acea Românie care a decis că suferința propriului popor este secundară față de interesele dictate din afară, care a aruncat cu generozitate resurse peste hotare, în vreme ce propriii săi cetățeni se afundă în mizerie și disperare.
Această nouă Românie este cea care și-a abandonat marile repere culturale și s-a îndreptat spre idolatrizarea „cioclilor literaturii române” – Pleșu, Liiceanu, Patapievici, Cărtărescu –, a propagandiștilor mediatici, a inculților promovați pe post de formatori de opinie.
Este o Românie în care impostura a devenit normă, în care mediocritatea este glorificată, în care elitele de carton sunt ridicate pe piedestaluri, în timp ce valorile autentice sunt exilate în tăcere și uitare. Este România manelelor literare și cinematografice, a divertismentului de prost gust, a politicienilor corupți și a trădătorilor de neam, a „divelor” analfabete și a figurilor dubioase ce defilează pe ecranele televizoarelor ca modele de urmat.
Este o lume răsturnată, în care decadența este vândută ca progres, în care orice urmă de bun-simț și moralitate este ridiculizată, în care sufletul național este jefuit sub privirile impasibile ale unei populații anesteziate.
Aceasta este fresca unei Românii sfâșiate, o națiune care pare să alunece iremediabil spre propria dispariție.
Și totuși, undeva, într-un ungher tainic al sufletului colectiv, pâlpâie încă o speranță. Speranța că această rană adâncă nu este fatală, că spiritul acestui popor nu a fost încă îngenuncheat, că adevărata Românie nu și-a rostit ultimul cuvânt. Dar pentru ca această speranță să nu se stingă în uitare, cei ce mai cred în ea trebuie să se ridice, să vorbească, să lupte – înainte ca tăcerea să se preschimbe în lespedea funerară a unei națiuni ce a refuzat să-și apere destinul.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
A apărut și la noi noua specie a omului nou, dar din fericire să spunem că e o minoritate.