Se învolburează apele rețelelor de socializare, iar din spuma lor se ridică liste ale rușinii, ca niște hârtii mustind de adevăr incomod. În iureșul digital, se aud schelălăituri isterice, un cor al celor care, deși au profitat decenii întregi de privilegii, acum sar ca arși când sunt trecuți pe aceste liste. Cer probe, se apără cu încrâncenare, își frâng mâinile și caută să-și clameze inocența. Dar poporul știe o vorbă veche: „Nu iese fum fără foc.” La fel cum Shakespeare, prin glasul lui Marcellus, rostea sentința vremurilor corupte: "Something is rotten in the state of Denmark!"
Și totuși, ce ne spun cei care se dau de ceasul morții pentru a nega evidența? Ne spun, cu alte cuvinte, că adevărul trebuie sufocat sub un val de justificări, că trebuie să credem mai degrabă în scuza vinovatului decât în ochiul limpede al martorului. Dar cine se scuză, se acuză. Iar corabia nebunilor sorosiști nu mai este doar în derivă, ci se scufundă încet, fără scăpare. Șobolanii, cei care au ronțăit în liniște punțile putrede ale bărcii, acum caută disperați un colac de salvare. Dar marea e adâncă, iar țărmul e departe.
Oare nu am văzut cum, vreme de zeci de ani, acești indivizi au stat în lumina reflectoarelor, fără merit, primind sinecuri, împăunați cu titluri și funcții, dar îmbibați de mediocritate? Oare nu am observat cum, la cel mai mic semn al stăpânului, au sărit toți să ne convingă de „binefacerile” unui vaccin grăbit, să ne închine la steagul unei Ucraine ridicate la rang de icoană, să-l apere pe Cărtărescu de orice critică, de parcă ar fi fost un profet intangibil?
Ce probe mai vreți, când orice minte limpede vede cum lătrați la comandă, cum săriți la gâtul adevărului și cum, fără pic de rușine, manipulați o întreagă țară? Nu e nevoie de documente semnate și ștampilate când evidența e atât de stridentă. Corabia voastră se scufundă. Și, din păcate pentru voi, de data aceasta, nu mai aveți unde fugi.
Nume sonore, personaje alese cu grijă din rândul trompetelor sistemului globalist, stau înșirate pe acest inventar public ca pe o tablă a oprobiului. Rumoarea s-a răspândit rapid, provocând reacții virulente și crize de imagine printre cei vizați. Împinși în față ca „modele culturale” sau „voci independente,” au devenit idolii la care mulți români s-au închinat și pe care i-au adulat fără să știe că ascultă trompetele sistemului.
Unii dintre acești „mari apărători ai democrației” au ieșit prompt la rampă, vociferând cu indignare și etalând justificări transparente: ba că finanțările primite de la USAID sunt perfect legitime, ba că ei sunt niște „fecioare neprihănite ale presei”, devotate exclusiv protejării valorilor democratice. Tot ei cataloghează criticii drept suveraniști periculoși, extremiști și fasciști care vor să întoarcă țara în anii ’50, epoca denunțurilor și a execuțiilor publice.
Ceea ce omit să menționeze acești pretinși apărători ai libertății este propria lor metamorfoză: din gardieni ai adevărului în simpli executanți ai ordinelor sistemului. S-au transformat în crainici obedienți, hrănindu-se din firimiturile puterii și difuzând povești fabricate după manualele propagandei. Iar acum, când masca le alunecă de pe chip, devin furioși și își caută apărarea în mlaștina solidarității toxice: „rechinii nu se mănâncă între ei, iar corbii nu-și scot ochii,” știm bine. Pe de altă parte, oamenii de bună credință încep să vadă adevărul dincolo de perdeaua de fum: acești „inocenți” nu au fost doar beneficiarii unui sistem corupt, ci și artizanii manipulării publicului.
Dar nu trebuie să uităm nici o altă lecție veche și nemiloasă a istoriei: sistemul nu oferă loialitate eternă. Lupul moralist cu blană de oaie are mereu un plan de rezervă. Când una dintre trompetele sale devine inutilă sau compromisă, este abandonată fără remușcări, ca o piesă de șah sacrificată. Aceasta este, de fapt, marea spaimă care îi bântuie acum — nu criticile venite din afară, ci perspectiva de a fi aruncați peste bord de propriul stăpân.
În fața acestor revelații, argumentele lor devin ridicole și infantile. Se plâng că „proștii de suveraniști” îi atacă. Dar, până la urmă, despre ce democrație vorbesc acești indivizi? Despre cea pe care au îngropat-o cu anularea alegerilor din România? Despre iluzia unei libertăți politice care se prăbușește sub greutatea corupției și a manipulării?
Nu, adevărul este mai simplu și mai crud: democrația lor e doar un slogan gol, folosit când le convine și ignorat când nu mai servește intereselor meschine ale stăpânilor din umbră.
Multă vreme, acești indivizi s-au crezut intangibili, privilegiați de un sistem care le-a promis imunitate absolută în schimbul obedienței. Bani, influență și protecție — acestea au fost recompensele pentru loialitatea lor față de un aparat al propagandei care cerea doar un singur lucru: să cânte după partitura impusă din afară, fără ezitări sau întrebări.
Ei sunt cei care v-au îndemnat, cu un ton imperativ, să vă vaccinați cu un ser experimental, ridicat la rang de panaceu, deși întrebările legitime și ezitările oamenilor erau tratate cu dispreț și etichetate drept conspirații periculoase. Tot ei v-au cerut să slăviți fără discernământ Ucraina, transformând orice altă opinie într-un delict de opinie.
Acești „formatori de opinie” au fost pionii unei agende care a discreditat sistematic familia tradițională — nucleul fundamental al oricărei societăți stabile. Au fost promotorii conceptului absurd de „părinte 1” și „părinte 2,” înlocuind termenii firești de mamă și tată cu formule sterile dictate de corectitudinea politică.
Susținătorii drepturilor LGBTQ, acești indivizi au transformat o dezbatere necesară despre egalitate într-o campanie agresivă, în care minoritățile au fost ridicate la rangul de caste privilegiate, mai presus de cetățenii obișnuiți. Cine nu a aplaudat acest spectacol grotesc a fost imediat etichetat drept retrograd sau extremist.
Mai mult decât atât, au fost propagandiștii nonvalorii și denigrării poporului român. Au ridiculizat tradițiile, istoria și identitatea noastră, transformându-le în ținte ale ironiei facile. Atacurile lor asupra religiei au fost de o virulență care amintește de epoca comunistă, când credința era demonizată și înlocuită cu dogme politice sterile.
Iar acum, când perdeaua a fost smulsă și publicul începe să vadă adevărata lor față, acești „inocenți” se consideră nedreptățiți. Cu o aroganță revoltătoare, se proclamă „voci critice” persecutate. În realitate, ei sunt doar trompetele unui sistem care atacă mișelește pe oricine îndrăznește să gândească altfel, pe oricine refuză să se supună orbește directivelor primite din afara țării.
Acum, când cortina cade și adevărul iese la iveală, este rândul publicului să decidă: mai merită acești „idoli” admirația voastră?
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
În postarea ei, de zilele trecute, actrița realizează că un personaj politic a devenit idolul ei, omul care o va marca prin tot ceea ce a făcut și, mai ales, prin ce va face. Printre multe altele, ce a făcut idolul ei ? A dărâmat statuia lui Mihai Viteazu și a aruncat-o la gunoi. Sfârșit de (ne)poveste…