Ce spectacol jalnic, ce marionetă cu cheiță înfiptă de Sistem! Tocmai când credeam că am epuizat eprubeta cu vitriol pentru acest copil de mingi al literaturii oficiale, iată-l iar, cocoțat în vârful flașnetei, scârțâind aceleași note triste pe care le comandă regizorii din umbră. Premii peste premii — toate poleite cu banii noștri, ai fraierilor contribuabili — iar la schimb, gurița-i mestecă servil exact porția zilnică de excremente ideologice. Îi vine ordinul, el execută. Ca un cățel disciplinat, cu zgarda culturală bine strânsă de gât.
Ne-a spus să ne vaccinăm? Ați alergat la ac, cuminți și obedienți. V-a cerut să urlați „Slava Ucraina!”? Ați urlat. Acum, cu vocea tremurândă de emoție postmodernă, vă cere, nici mai mult, nici mai puțin, să-l votați pe Mucușor. Da, ați auzit bine. Mucușor — zeul insipid al progresului pe bicicletă.
Și vă mai mirați că țara se duce de râpă? Când flașnetele Sistemului vă spun „la stânga!”, răspunsul firesc e să o luați spre dreapta, sau măcar să stați pe loc și să gândiți. Dar voi, hipnotizați de strălucirea falsă a unui impostor cu față de poet, executați comenzi ca niște roboței...
Nu mă potolesc, nu am cum. Când l-am auzit pe acest semidoct patetic, cu privirea tulbure de insomnii ideologice, declarând doct: „Mi se pare un coșmar, n-am putut dormi toată noaptea.”
„O sinucidere colectivă: nu există altă modalitate de a explica punctul de cotitură politic românesc.”„Renașterea fascismului… în fiecare colț al țării…”
Aș fi râs, dacă n-aș fi simțit silă. Iar placa cu fascismul? Ah, eterna marotă, trompeta șlefuită a Sistemului: dacă nu dansezi cum vrea el, ești legionar. Dacă gândești, ești periculos. Dacă nu te închini flașnetarului, ești excomunicat din „lumea bună”.
Și acum, distinși cititori, să dăm cuvântul profesorașului universitar, acest gonflat cu diplome și visuri nobeliene (autoatribuite, firește), care izbucnește, cu gravitate de oracol și voce de flaut spart, într-o veritabilă cacofonie. Auziți perla, vrednică de panourile ridicolului absolut: „Este posibil, dar puțin probabil, ca contracandidatul Nicușor Dan să poată opri forțele antisistem…”
Ei bine, dacă nu e asta o cacofonie cu brevet academic, atunci ce e? O mostră de artă fonetică? O bijuterie stilistică? Nu, domnilor. Este o glumă sinistră pe seama eufoniei limbii române. O cacofonie de manual, una dintre acelea interzise de bunul-simț și de orice manual serios de stilistică: prepoziția „ca” înghițită de următorul cuvânt, „contracandidatul”, născând monstruozitatea sonoră „ca co…”.
Și totuși, autorul acestei gafe gramaticale — pe care un elev de clasa a opta o evită cu instinct de conservare — e aplaudat frenetic de echipa culturală care-l umflă cu pompa elogierii goale. De fiecare dată când acest domn deschide gura sau își așterne fraza, ni se reamintește, cu o stăruință de-a dreptul penibilă, că ar fi „cel mai mare scriitor român”. Tradus, premiat, promovat. Cu ce, vă întreb? Cu bule de săpun lingvistic?
Romancier? Dar el nu știe ce e un roman. Nu știe ce-i ritmul, nu cunoaște arcul narativ, iar dialogurile sale sună ca niște fragmente de stenogramă din ședințele unui comitet de bloc. Dar se laudă. Se împăunează. Se autocitează. În timp ce presa de curte îi lustruiește bocancii stilistici, eu vin cu o măsură simplă: adevărul literar.
Și adevărul este următorul, iar istoria, nu mă îndoiesc, îmi va da dreptate: nu e cel mai mare scriitor român, e cel mai mic. Nu ca statură biologică, ci ca valoare intrinsecă. Un impostor literar ambalat în panglici academice, un produs umflat cu aer ideologic și promovare pe pile. La fiecare ieșire publică, nu eu îl atac. Nu e nevoie. Se prăbușește singur. Eu doar trag cortina și arăt scena: goală, rece, ridicolă.
Și da, dacă îl numesc „analfabet funcțional cu prestanță universitară”, o fac în cunoștință de cauză. Nu din ranchiună, ci din respect pentru limba pe care o schilodește. Învățați-l mai întâi să scrie. Apoi, dacă va învăța ce înseamnă să creezi o operă — nu o broșură corectă politic — putem discuta despre literatură.
Până atunci, flașneta merge mai departe, pe bani publici, cântând sonor, disonant și fără rușine.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
“Fașist” este forma (sic) rusificată a italianului fascismo, de la fascia: fașină, mănunchi de nuiele cu secure, insemn al lictorilor romani Și devenit emblemă a partidului socialist, P.N.F al lui Mussolini. Fascist a fost falsificat în franceză de propagandiștii kominformiști, printre autori: inevitabilul Ilia Ehrenburg - dar și Valter Roman - și lipit … franchiștilor în 1936. Intrat în rusă ca neologism, a devenit în limba-sovietică un calificativ generic, injurios-misterios - și comod: nu cerea eforturi intelectuale mai
susținute decât un râgâit, decât un scuipat. Întors în Occident, sub forma unui monstru de limbă și de logică (funcționând și azi, mai ales în Franța, pronunțat: “fasist”); rămas în URSS și în țările ocupate de ruși, unde a devenit, nu doar o etichetă facilă - din lene – ci și acuzație (gravă) care atrăgea grave și grele condamnări la închisoare; tot facilă-din lene, dacă suna, de pildă: “organizație de tip fascist”; “propagandă fascistă”; “fascism românesc”, “țări cu regim fascist” - citește: toate țările încă neocupate de URSS, “democrație de tip fascist” (!), “spirit fascist”. A fost pus la treabă de către Secția D, care mai târziu a lansat falsurile lingvistico-politice: glasnosti, perestroika, refuznik.
Unde Dumnezeu nu e, nimic nu e.
Unde banul primeaza, constiinta e moarta.
Unde slugarnicia e o calitate, onoarea supravieste cu demnitate.
Unde valoarea unei act de cultura e dictata de apartenenta la o ideologie destructurista, valoarea reala de zbate ca sa iasa la suprafata.
Unde dragoste de tara nu e, Satana e.
Uniti, invingem. Nimic fara Dumnezeu. Totul pentru tara si credinta crestina.