„Scriitorul, poetul, psaltul și mai ales încercatul creștin Ilie Tudor din Podari, Dolj, tatăl maestrului Tudor Gheorghe, a trecut la cele veșnice în Duminica Sfântului Ioan Scărarul, 22 Martie 2015. Dumnezeu l-a chemat la Sine după 92 de ani de viață, încununată de alese virtuți, între cele mai de seamă numărându-se cu siguranță răbdarea în suferință și iubirea față de valorile Bisericii Ortodoxe.”, scria Ziarul Lumina al Patriarhiei Române.

Ilie Tudor, considerat copilul Căpitanului Mișcării Legionare Corneliu Zelea Codreanu, s-a născut la Podari, în 3 martie 1923, în casa țăranilor săraci Andrei și Nicolița. Născut prematur, moașa și părinții nu i-au dat șanse de supraviețuire, era subdezvoltat și fără putere. L-au învelit în cârpe și l-au pus după sobă într-un vraf de lână. Din când în când verificau să vadă dacă a murit. Planul lui Dumnezeu cu robul său Ilie era însă altul. 

„Căpitanul îmi zice Iedule”. Textul urmează după VIDEO:

Ilie Tudor a urmat clasele primare la Podari. Deși era inteligent și iubea cartea, părinții nu își permiteau să îl dea la liceu. Mișcarea Legionară se pregătea de marea bătălie a Comerțului Legionar. Căpitanul a decis să aducă la București 70 de copii de olteni săraci pe care să îi învețe meseria de comerciant cinstit. Datorită preotului din Podari, unul dintre acești copii a fost Ilie Tudor. A plecat de acasă într-o pereche de cipici făcuți dintr-o pălărie veche, pe cap cu o pălărie de paie, cu o cămășuță țărănească pe el. Avea 14 ani. A fost preluat, împreună cu ceilalți 69 de copii, de către comandanții legionari Bartolomeu Livezeanu și Nicoleta Nicolescu – ambii olteni – care le-au devenit mamă și tată, timp de 1 an. Ajuns în București, la sediul din Guttenberg, Ilie a făcut o bună impresie tuturor, era harnic la treabă, silitor la învățătură și isteț nevoie mare. Căpitanul l-a îndrăgit imediat și l-a poreclit „Iedul”.

Zilnic „Iedul” era la tijgheaua restaurantului legionar de lângă Gutenberg, apoi în curtea sediului avea o misiune specială: să îndrepte pe toți vizitatorii sosiți din țară către mausoleul Moța Marin. În vara anului 1937 este selectat, alături de alți 11 copii, pentru a participa la tabăra legionară de la Carmen Sylva. De aici i-au rămas în minte amintiri fantastice alături de Căpitan, Nicoleta, generalul Cantacuzino – cu toate cuprinse în cartea sa de mai târziu, „Un an lângă Căpitan”.

După anul petrecut în batalionul legionar al comerțului, Ilie Tudor a fost nevoit să revină la Podari. Nori negri cuprinseseră România, iar la est, orizontul era deja roșu. Legiunea era greu încercată. Căpitanul pierise asasinat mișelește. Nicoleta Nicolescu pierise batjocorită și arsă de vie. Bartolomeu Livezeanu era pierdut în bezna temniței.

Ilie se întoarce de unde a plecat: de la icoană și altar. Iubind mult biserica și strana – în care stătea de la vârsta de 10 ani – s-a înscris, tot cu ajutorul preotului din sat, la școala de cântăreți bisericești de la Craiova. Timp de 4 ani a mers zilnic pe jos de la Podari la Craiova, la școală și în fiecare an a fost premiant. În paralel, a început să compună poezie și să participe la cenacluri și concursuri literare. A publicat în „Gazeta literară”, „Oltenia literară” „Urzica”, „Contemporanul” – obișnuia să semneze cu pseudonimul „Țăranul poet”. L-a cunoscut pe Tudor Arghezi care i-a lăudat metaforele folosite în poezii – despre care aflase cu uimire că au fost inspirate din mineele de la biserică.

Pe când Ilie Tudor avea 20 ani, fiind în ultimul an de școală, în Podari a apărut Ștefania, o frumoasă copilă de 19 ani. Fiind dintr-o familie săracă venise la Podari ucenică la tricotat pulovere. Vestea despre frumusețea ei a ajuns și la urechile lui Ilie care s-a dus imediat cu un braț de lână să îi ceară fetei să-i tricoteze un pulover. A lăsat lâna și plata pentru pulover, dar a furat cu un sărut inima Ștefaniei. De atunci au fost nedespărțiți timp de 57 de ani. Cei doi s-au căsătorit și au fost dăruiți de Dumnezeu cu 3 copii.

România căzuse de mult în robia bolșevică. Majoritatea legionarilor erau întemnițați, cei rămași afară erau mereu în vizorul agenților noului regim. Și Ilie Tudor s-a numărat printre ei.

Secretarul de partid pe regiune l-a urmărit constant, împiedicându-l să devină dirijorul corului miliției sau tenorul unui ansamblu de muzică populară. Și tot așa până în 1958 când Securitatea i-a bătut la poartă și l-a invitat la o discuție la partid. L-au depus însă la Securitatea Craiova unde o lună de zile a stat, fără să îl bage cineva în seamă. Apoi au început bătăile – în urma cărora Ilie Tudor a rămas cu piciorul beteag toată viața. I-au cerut să declare și să semneze că a organizat un grup de 23 de persoane, în vederea dărâmării regimului. A refuzat să semneze și bătaia s-a intensificat, dar Ilie era hotărât să nu cedeze. Viclenii torționari au găsit însă modalitatea de a-i obține semnătura: i l-au arătat pe preotul din Podari (cel care îl selectase pentru Comerțul Legionar și îl ajutase să facă școală), tumefiat și înnegrit de bătăi și tortură. Șantajul a funcționat, Ilie Tudor a semnat, pentru ca preotul să nu mai fie lovit.

Datorită apartenenței la Frățiile de Cruce legionare a fost condamnat de Tribunalul Militar Craiova la 22 de ani muncă silnică pentru „uneltire împotriva orânduirii sociale”. A trecut prin închisorile Craiova, Aiud, Gherla și prin lagărele de la Ostrov și Salcia. A cunoscut în temniță mari personalități legionare și românești: Radu Gyr, Nichifor Crainic, Petre Țuțea, Pr. Dumitru Stăniloae, Horia Agarici. Anii de temniță – în total 7 – au decurs cu mari tristeți, dar cu bucurii și mai mari. Tristețe, cu gândul la familia rămasă acasă și bucurie, pentru momentele de înălțare duhovnicească care l-au ridicat cu mult peste zidurile temniței. Cel mai greu moment pe care Ilie Tudor l-a trăit în temniță, după spusele lui, a fost atunci când temnicerii l-au pus să semneze certificatul de deces al fiului său. Peste două zile și-a visat băiatul spunându-i că este viu. A stat 40 de zile la carceră alături de Pr. Gornic. A cântat slujba învierii în Aiud, alături de preoți ortodocși și greco catolici, a ucenicit lângă Părintele Stăniloae, s-a cuminecat cu poezia lui Radu Gyr. Până în august 1964, când a fost eliberat odată cu decretul de grațiere a deținuților politici.

Despre familie nu mai știa nimic, spera că sunt sănătoși și că îl vor primi cu brațele deschise. Ajuns acasă, în Podari, a avut o umbră de îndoială: în curte erau la uscat haine bărbătești. A bătut la ușă cu hotărârea de a accepta orice va fi. I-au ieșit în prag soția, fetele și un bărbat înalt și slab pe care nu l-a recunoscut la început. Era fiul pe care odată îl crezuse mort. Viața lui Ilie Tudor a continuat la Podari alături de ai săi și în Biserica din sat.

În 1965, Mitropolitul Olteniei, Firmilian Marin, i-a propus să îl preoțească, urmând să mijlocească pentru instalarea lui într-o parohie din Ardeal. Ilie Tudor a refuzat, gândindu-se că Securitatea va fi oricum pe urmele lui și că, pe lângă preoție, vine și calitatea de duhovnic pentru care nu s-a simțit pregătit. Și anii au trecut și în Podari ca peste tot locul. A venit momentul decembrie 1989. Ilie Tudor s-a trezit cu zeci de consăteni la poartă, înarmați cu topoare și cerându-i sa ia în primire Primăria. Deși a refuzat, oamenii l-au luat pe sus și l-au instalat primar. A fost primar timp de două luni, după care a demisionat constantând că, deși regimul comunist a căzut, comuniștii au rămas la locurilor lor, inclusiv în Primăria din Podari.

După 1990 Ilie Tudor s-a aflat în continuă mișcare. A activat ca președinte al AFDPR Craiova. A scris cărți – un adevărat tezaur pentru tinerele generații, a participat la conferințe, a luat cuvântul la comemorări etc. A fost cunoscut și iubit de mii de persoane. Pragul casei sale din Podari a fost călcat de toți cei care veneau să îl caute pe „Copilul Legiunii”. Iar brațele lui și mai ales inima lui era deschisă pentru toți.

Pentru întreaga sa viață curată petrecută în strana bisericii și în temnițe, P.F. Patriarh Teoctist l-a decorat pe Ilie Tudor cu cea mai înaltă distincție patriarhală destinată mirenilor: crucea gramată – pe care Nea Ilie o purta cu mândrie la buzunarul cămășii verzi.

Despre Legiunea Arhanghelul Mihail Ilie Tudor obișnuia să spună „Legiunea asta care nu vrea să moară!”. Într-adevăr, Legiunea nu moare, dar legionarii se duc la Domnul. În 21/22 martie 2015, la 92 de ani, Ilie Tudor s-a desprins dintre noi și a început să urce spre cer, către Legiunea cerească. Iedul Căpitanului urcă vămile văzduhului după o viață de martiriu luminată de credința în Iisus Hristos.

Cezarina Condurache, "Chipuri ale demnității românești – Eroi ai neamului și sfinți ai închisorilor”, Editura Evdokimos, 2015 – Fundația Profesor George Manu

VIDEO: 

„N-ai dezmierda, de n-ai ști să blestemi;
surâd numai acei care suspină
Azi n-ai zâmbi, de n-ar fi fost să gemi
de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Și dacă singur rana nu-ți legai
cu mâna ta n-ai unge răni străine
N-ai jindui după un colț de rai
de n-ai purta un strop de iad în tine.

Căci nu te-nalți în slăvi până nu cazi
cu fruntea grea în pulberea amară.
Și dacă-nvii cu cântecul de azi
e c-ai murit cu lacrima de-aseară.”

Sursa: MĂRTURISITORII