Frații, tatăl și omul fără preț - criza românească, pe înțelesul tuturor

Există o poveste pe care Freud a spus-o acum mai bine de o sută de ani, înTotem și tabu, și pe care nu trebuie s-o luăm ca istorie, ci ca tipar, fiindcă ea se repetă oriunde fiii se ridică împotriva tatălui. La început era un tată care avea, pentru acele vremuri, totul, adică femeile, hrana și dreptul de a hotărî. Fiii, ținuți la distanță, s-au unit într-o zi și l-au ucis, iar la scurt timp au descoperit că nu pot trăi împreună decât dacă niciunul dintre ei nu îi ia locul. Aceasta a fost regula, să împartă totul, să fie egali și să păzească cu strășnicie locul rămas gol, fiindcă tatăl mort, scrie Freud, a devenit mai puternic decât fusese cel viu.

Povestea are trei personaje, nu două, cum am fi tentați să credem, fiindcă pe lângă tată și frați mai este și locul tatălui, poziția celui care împarte și binecuvântează. Tatăl poate fi ucis, iar frații pot încheia între ei înțelegeri care să le facă viața mai ușoară, dar locul tatălui rămâne, orice ar fi, în mijlocul casei. De aceea tot ce urmează în viața fraților se învârte în jurul unei singure întrebări, dacă locul va fi lăsat gol sau dacă cineva va încerca să-l ocupe.

România a trăit această poveste în decembrie 1989. Un tată care avea totul a fost împușcat, iar cei care l-au împușcat nu erau niște străini, ci fiii lui, din eșalonul al doilea al sistemului de partid și de stat. Apoi au făcut ceea ce fac frații după ce rămân singuri, au împărțit tot ce fusese al lui, funcții, județe, întreprinderi, ministere și ture la guvernare, și au convenit, fără s-o scrie nicăieri, că niciunul dintre ei nu va mai fi tatăl. Textul de față este despre ce s-a întâmplat cu locul rămas gol și despre omul care, în decembrie 2024, a părut pentru o clipă că îl ocupă.

Frații

O societate de frați are o mare calitate și un defect pe măsura ei. Calitatea este că nimeni nu stă deasupra celorlalți, fiindcă autoritatea nu coboară de sus, ci se naște din învoiala dintre frați, iar tot ce ține de putere se negociază, se împarte și se rotește. Max Weber ar numi-o autoritate legal-rațională, întemeiată pe reguli, nu pe persoane, și ea este, în principiu, temelia democrației moderne. Nimeni nu întruchipează puterea, ci fiecare o ține o vreme și apoi o dă mai departe. Gânditorul francez Claude Lefort a spus-o cel mai limpede, atunci când a scris că în democrație locul puterii este un loc gol. Cine stă pe tron stă cu împrumut, și tocmai în asta constă tăria sistemului.

Defectul este însă la fel de mare. Frații știu să împartă, dar nu știu să binecuvânteze, fiindcă tot ce iese din mâinile lor are un preț. Pot da o funcție, un contract sau o pensie specială, dar nu pot da un sens și nu pot spune „așa e drept” cu o voce pe care s-o creadă cei mulți. Iar oamenii au nevoie, măcar din când în când, să audă vocea aceea, și au nevoie de ea mai ales atunci când le merge rău.

Frații noștri au acoperit defectul într-un fel pe cât de ingenios, pe atât de păgubos, fiindcă au adus din afară nu un tată, ci un paznic. NATO și Uniunea Europeană au devenit pentru pactul fratern instanța de deasupra tuturor lucrurilor, nu ca ideologie, ci ca ștampilă. Un guvern e socotit bun dacă e „pro-european”, adică dacă paznicul de la Bruxelles îi verifică hârtiile și le găsește în regulă, și de aceea eticheta cântărește la noi mai mult decât faptele. Tot de aceea instituțiile de forță, serviciile și armata, s-au așezat firesc în rolul de oameni ai paznicului, chemați să spună cine a încălcat regula casei, iar regula casei este una singură, aceea că scaunul rămâne gol. Așa a funcționat România vreme de peste treizeci de ani, cu frații care împart, cu paznicul care verifică și cu oamenii lui care păzesc, în vreme ce nimeni nu binecuvântează pe nimeni. Locul din mijlocul casei a rămas gol, iar toți l-au ocolit și s-au purtat ca și cum nimeni nu l-ar fi dorit.

Tiparul e mai vechi decât 1989, dar nu așa cum îl înfățișează manualele. Manualele spun că politica românească a avut două personaje, domnul, unsul lui Dumnezeu, și boierii, dar în realitate domnul nu venea, de cele mai multe ori, de sus, ci dintr-un troc banal, fiindcă era ales de boieri sau își cumpăra scaunul la Constantinopol și era schimbat ori de câte ori le stătea în cale fraților boieri. Un tată pe care frații îl pot schimba nu e tată, ci administrator. Ungerea rămânea o ceremonie, nu o temelie, iar în locul rânduielii cerești s-a înălțat o șandrama pământeană, aceeași până în zilele noastre, în care frații își împărțeau moșiile și dregătoriile, cu un stăpân din afară, Înalta Poartă, care încuviința împărțeala și rotea domnii, și cu poporul care rămânea mereu în curte. Fanarioții au fost rotativa guvernamentală a secolului al XVIII-lea.

Când a apărut cineva de jos, a pățit ce pățesc toți cei care vin de unde nu trebuie. În 1821, Tudor Vladimirescu s-a ridicat cu pandurii și a vorbit în numele norodului și al țării, iar oamenii i-au spus „Domnul Tudor”, ca unui tată al tuturor celor din curte. Boierii l-au părăsit rapid și aliații l-au ucis, dar mișcarea lui a pus capăt rotației fanariote, fiindcă un an mai târziu Poarta a acceptat domni pământeni. Pe om l-au scos din joc, însă oamenii văzuseră între timp ceva ce nu se mai poate uita, și anume că scaunul din mijlocul casei poate fi cerut și din curte, nu doar cumpărat la Constantinopol sau împărțit între boieri. Tudor a pierit, dar cererea lui a rămas în țară fără glas și și-a căutat, din generație în generație, câte un alt om prin care să vorbească.

În 1866, scena lui Freud s-a jucat aproape întocmai. Cuza fusese ales în 1859 de adunările elective, în care boierii aveau cuvântul hotărâtor, așadar ca un domn de învoială. În decembrie 1863 a trecut în averea țării moșiile mănăstirești, aproape un sfert din pământul Principatelor, dintre care cele mai întinse erau „închinate” unor așezăminte de peste hotare și își trimiteau acolo veniturile de veacuri, iar Cuza le-a oprit în țară. A vrut apoi să le dea pământ țăranilor și să desființeze claca, adică zilele de muncă datorate boierului, și aici s-a lovit de Adunare. Adunarea de atunci nu semăna însă cu un parlament de astăzi, fiindcă era aleasă de doar câteva mii de alegători, aproape toți mari proprietari, adică de frați, iar legea rurală le lua tocmai lor pământul și brațele de muncă, așa că au respins-o. În mai 1864, Cuza a dizolvat Adunarea, a cerut votul direct al poporului printr-un plebiscit și a dat legea rurală singur, în august, astfel încât peste patru sute de mii de familii de țărani au primit pământ. Trecuse peste frați, vorbind în numele celor din curte.

Îi deranjase astfel, deodată, pe toți cei de la masă, pe boierii care pierdeau moșii și clacă, așezămintele de peste hotare și pe ocrotitorii lor, care pierdeau veniturile, dar și pe fruntașii grupărilor liberale și conservatoare, care pierduseră Adunarea, adică locul unde se făcea împărțeala. Frații s-au unit așadar peste orice dușmănie, în ceea ce contemporanii au numit „monstruoasa coaliție”, și în februarie 1866 l-au silit să abdice, fără să îndrăznească totuși să lase scaunul gol, fiindcă au adus un prinț străin, pe Carol de Hohenzollern, un arbitru fără rude în țară, deci fără frați de favorizat, care să le garanteze împărțeala. Așa s-a născut „rotativa guvernamentală”, în care regele aducea la putere, pe rând, liberalii și conservatorii, în vreme ce țăranii, lipsiți de vot, se uitau pe geam, până în 1907, când au spart geamul.

De atunci încoace, ori de câte ori frații n-au mai fost în stare să țină singuri pactul, scaunul din mijlocul casei a trecut prin una dintre cele trei stări pe care le descriu mai jos, cât pot de scurt și de limpede.

Prima este starea scaunului blocat. În 1938, când Parlamentul nu-și mai găsea o majoritate, iar o mișcare venită de jos, Legiunea, vorbea în limba credinței și a gliei, frații l-au împins pe Carol al II-lea în păcatul dictaturii. Carol nu venea nici de sus, nici de jos, ci era un rege care jucase ani de zile jocul fraților, cu camarila lui și cu partidele lui de buzunar, un fel de frate mai mare cu coroană. Când pactul s-a rupt, frații l-au așezat pe scaun tocmai pentru ca altcineva să nu se poată așeza, iar el s-a așezat fără să binecuvânteze nimic, fiindcă nici nu avea cu ce. Un administrator pus pe scaunul tatălui nu umple locul, ci îl blochează. Doi ani și jumătate mai târziu avea să fugă din țară și să lase scaunul celui care chiar voia să binecuvânteze.

Așa s-a ajuns la a doua stare, a scaunului ocupat. Antonescu s-a așezat de sus, drept „Conducător”, și a binecuvântat, cu urmări cumplite, e drept, dar a binecuvântat, în sensul că a dat un sens, a cerut jertfă și a vorbit în numele țării, nu al vreunei înțelegeri. Ceaușescu a ajuns pe scaun pe o cale mai întortocheată, fiindcă după 1944 noii frați aduseseră de la Moscova un paznic, iar secretarii de partid nu erau decât administratorii lui. Ceaușescu s-a dat de trei ori peste cap și din administrator s-a făcut tată al casei, până când fiii lui din eșalonul al doilea l-au împușcat.

A urmat a treia stare, a locului gol și bine păzit. După 1989, frații au jurat că nimeni nu se mai așează și au adus din nou domni fanarioți, administratori ai unui paznic din afară, întâi cu fața spre Moscova și apoi spre Bruxelles. Niciunul dintre ei n-a binecuvântat nimic, fiindcă nu asta li se cerea. Președinții au fost aleși tot mai mult pentru însușirea de a nu semăna cu un tată, până la forma desăvârșită a acestei alegeri, un copil bătrân fără nicio vocație.

Diferența dintre cele trei stări încape în câteva vorbe. Tatăl de pe scaun binecuvântează, bine sau rău, administratorul de pe scaun blochează locul, iar paznicul de lângă scaun îl păzește gol. În ultimele două stări nu binecuvântează nimeni nimic, și de aceea foamea de tată n-a dispărut niciodată, fiindcă un paznic poate opri pe oricine să se așeze, iar un administrator poate sta pe scaun o viață întreagă, dar niciunul dintre ei nu poate hrăni pe nimeni.

Omul fără preț

În noiembrie 2024, un om fără partid, fără bani și fără televiziuni a câștigat primul tur al alegerilor prezidențiale și era pe cale să-l câștige și pe al doilea. Călin Georgescu nu era un străin, fiindcă lucrase ani de zile în ministere și la ONU și circula de mult prin cercurile suveraniste ca „premier de rezervă”. Contraelita nu vine niciodată de nicăieri, ci din elită, din rândul celor care nu și-au găsit locul în ea. Ce l-a făcut diferit nu a fost biografia, ci cererea.

El nu a cerut o cotă din moștenire, așa cum cer toate partidele, ci a făcut ceva mult mai grav, fiindcă a pus în discuție chiar izvorul autorității. Vorbea despre credință, adică despre ceea ce vine de sus, despre pământ, adică despre ceea ce vine de jos, și despre popor, adică despre ceea ce vine din mulțime. Acestea sunt cele trei izvoare ale legitimității absolute, pe care nimeni nu le poate negocia, și tocmai de aceea frații n-au avut cu ce să-l cumpere. Cu un partid se poate oricând discuta, fiindcă un partid are un preț, iar prețul lui se plătește în ministere și în contracte, în vreme ce un om fără preț nu poate fi cumpărat, astfel încât nu rămâne decât să fie scos din joc. Redus la esență, mesajul lui era cererea ca scaunul gol să nu mai fie păzit de un paznic din afară, care doar verifică, ci ocupat de un tată al casei, care binecuvântează și vorbește de acolo din credință, românește. Oamenii din curte l-au recunoscut nu după ce spunea, ci după ce îi lipsea, fiindcă nu avea nimic de vândut, nicio clientelă de hrănit și nicio datorie de plătit.

Frații fără nume l-au scos din joc de trei ori și de fiecare dată în numele legii, prin anularea alegerilor în decembrie 2024, prin respingerea candidaturii în martie 2025 și prin arestarea din septembrie 2026. Cu fiecare dată însă tabăra lui a crescut, de la 23% la 41%, apoi la 46% în turul al doilea pierdut de înlocuitorul lui, iar astăzi la aproape 50% în sondaje pentru partidul care îl poartă ca steag. Cine nu înțelege de ce, nu înțelege nimic din ce se întâmplă acum.

Răspunsul stă în povestea cu care am început, fiindcă tatăl ucis a ajuns mai puternic decât fusese cel viu, iar omul scos din joc a pățit același lucru. Fiecare eliminare a fost citită în curte nu ca o dovadă împotriva lui, ci ca semnul că este de-al lor, iar un scaun nu se golește când îl scoți din joc pe cel care l-a cerut. O societate de frați în stare să-și dea o lege egală pentru toți, care să-i lege și pe ei, nu mai are nevoie de tată, dar România n-a reușit asta niciodată, nici când scaunul a fost blocat, nici când a fost ocupat, nici acum, când este gol și păzit de afară. Frații au crezut, în decembrie 2024, că scot un om din joc, și n-au văzut că sfințesc un loc. Tot ce se întâmplă de atunci în România, cu cele cinci luni fără guvern cu tot, este povestea acelui loc gol și a celor care îl păzesc, îl doresc sau se tem de el.

Pe Călin Georgescu l-au scos de trei ori din joc și de fiecare dată l-au împins mai adânc în locul pe care îl păzeau, iar de acolo nu-l mai poate scoate nimeni, fiindcă un loc se ocupă în persoană sau în nume, iar numele nu poate fi arestat. Locul nu mai este gol, gol a rămas doar scaunul. Iar pe scaun, mai devreme sau mai târziu, se va așeza același nume.