Mihai Viteazul – voievodul neamului întregit

„Deschid sfânta carte unde se află înscrisă gloria României, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei câteva pagine din viața eroică a părinților lor. Voi arăta acele lupte urieșe pentru libertatea și unitatea naționale, cu care românii, supt povața celui mai vestit și mai mare dintre voievozii lor, încheiară veacul al XVI-lea. Povestirea mea va coprinde numai opt ani (1593-1601), dar anii istoriei românilor cei mai avuți în fapte vitejești, în pilde minunate de jertfire către patrie. Timpuri de aducere aminte glorioasă!...”  - Nicolae Bălcescu

Brav, liber și statornic

…Așa își începe Nicolae Bălcescu opera istorică – „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”. Cu inima vibrând de dragoste pentru țară și pentru acest brav străbun al neamului nostru, care și-a împlinit „Pohta, ce-a pohtit”. 

Nu sunt istoric și poate de aceea, înțeleg că marele domnitor și conducător de oști nu a fost numai o importantă personalitate istorică a noastră, ci deopotrivă, un om cu o statură spirituală cel puțin de egală măsură. Un român și creștin adevărat, deopotrivă. Astfel, am purces să identific ctitoriile sale (greu lucru, spre imposibil) de pe întreg cuprinsul țării (inclusiv Transilvania), dar și daniile generoase făcute de voievod în Sfântul Munte Athos, cu precădere Mânăstirii Simonopetra căreia i-a închinat chiar o mânăstire aici, la noi. Cea din care astăzi a rămas doar biserica, translatată vreo 300 de metri mai la est în perioada cenușie a anilor ’80 – Mihai Vodă din București. Care recent și-a reintrat în rânduială monastică, sub obște de maici. 

Viața eroică a lui Mihai-Vodă Viteazul a fost legată netăgăduit, atât de dragostea de patrie și neam, cât și de credința în Dumnezeu. Faptele lui, grăitoare dincolo de timp, vorbesc fără  osebire despre legătura sa profundă cu dreapta credință în Hristos. Îi avea în grijă necontenit pe cei sărmani, iar pentru el, dreptatea era ca un foc ce lămurește aurul de zgură. Dezarmant de sincer și statornic în hotărâri, erau și ele virtuțile ce întregeau portretul lăuntric al marelui voievod. Cât despre înfățișarea exterioară, se știe din documentele vremii, că era neobișnuit de înalt și bine legat, cu privirea hotărâtă, întruchipând o prezență impunătoare, puternică, așa cum îi stă bine unui domnitor cu planuri mari… 

Vitejia lui Mihai Viteazul nu poate fi pusă astăzi la îndoială de către nici un istoric, oricât de potrivnic. Un document istoric, extrem de relevant, este memoriul său, adresat marelui duce al Toscanei, la data de 5 februarie 1601 și pe care istoricul Nicolae Iorga îl considera: „o adevărată istorie a domnitorului, scrisă de el însuși”. Aici, relatează o serie de fapte din activitatea sa militară, de la dobândirea domniei și până la realizarea Unirii. Iată un fragment grăitor din acest document neprețuit: „Acum oricine va putea cunoaște câtă pagubă am făcut dușmanului și câtă slujbă creștinătății, biruind atâtea țări, de la hotarele Ardealului – până unde se varsă Dunărea în Marea cea Mare, ostenindu-mă, zi și noapte, fără să fi avut pace sau odihnă, nici iarnă, nici vară (…). Oricine poate vedea că n-am cruțat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici propria-mi viață, ci am purtat războiul foarte mult timp, cu sabia în mână, însumi, fără să am fortărețe, nici castele, nici orașe, nici cel puțin o casă de piatră, unde să mă retrag, ci abia una singură pentru locuință”. Chiar dacă pe mulți nu-i mișcă această mărturie de jertfă a lui Mihai Viteazul, nu contenesc să sper că poate fi folositoare și grăitoare pentru conducătorii din prezent. 

Moștenitori fără memorie

În prezent, ezităm pe cât putem să comemorăm vitejia strămoșilor noștri. Nu se trezește în noi vreo tresăltare adâncoasă a inimii legată de predecesorii cărora le datorăm prea mult. Iar ei rămân la cheremul veneticilor, care îi atacă și le minimalizează fără milă importanța. Patriotismul pare că se consumă doar în doze mici, pe rețelele de socializare. Și aici tot mai pal. Câteva like-uri și un share, rezolvă instantaneu opțiunile și opiniile fiecăruia dintre internauții mai aplecați către istorie. Altceva, nimic. Evenimentele culturale de la nivelul capitalei țării, nu amintesc de bravii noștri eroi ai neamului. Nici în provincie nu se prea întâmplă nimic. Spectacolele sunt exclusiv și cu obstinație orientate către contemporaneitatea seacă (Untold, Nibiru, Electric Castle etc.). Chiar și trecutul, oricare ar fi, trebuie mai întâi să corespundă „corectitudinii politice”. Totul e amețit, amorțit, otrăvit, obosit, uitat, îndepărtat. Duhul conștiinței naționale pare alungat. Împrejur și lăuntric deopotrivă, ne aflăm într-o adormire fără de memorie și în consecință, fără viitor. „O țară care-și uită trecutul, își pierde identitatea”, cum bine spunea într-un interviu, actorul Dorel Vișan. Imaginea clasică a domnitorului cu barbă, ochi pătrunzători și căciula cu surguci, începe să se vaporizeze în conștiința tinerilor.

Și totuși îl comemorăm

Fără a fi prea prăpăstios, admit rezervat că în mod restrâns, mai sunt încă inimi care se unesc cu dragoste și loialitate pentru a-l comemora pe Mihai Viteazul. Aici pe Activenews (am văzut o serie bogată de articole), dar și în Alba Iulia, or  la mânăstirea de pe câmpia Turzii - Mihai Vodă; acolo de unde domnitorul a plecat în lumea celor buni și drepți și unde se află înmormântat trupul său fără cap (se spune - n.n.). Se strâng în fiecare an, cu mic, cu mare, arhierei, monahi și clerici, laici și îngeri din cer, pentru a lăuda și rememora faptele de vitejie ale lui Mihai Vodă, cuprinse de nestrămutatul țel - Prima Unire. Această Unire despre care n-avem voie să uităm. Cum a fost obținută, prin jertfă de sine, prin jertfa celor mulți, căzuți pe câmpurile de luptă. O parte, chiar fără a mai apuca să se bucure de  această împlinire a neamului românesc. Prima și de scurtă durată, e adevărat. Dar esențială pentru a marca unitatea în adevăr. Că suntem același neam în toate provinciile, chiar și în cele răpite încă și astăzi. 

Nici Mihai Vodă nu a apucat să se bucure prea mult de această izbândă, fiind prins și ucis mișelește. Conform istoricului Dinu C. Giurescu, intenția domnitorului (dacă nu ar fi fost asasinat), aproape sigur era aceea de a consolida această Unire prin acțiunile militare ce ar fi urmat. Ce ar fi fost dacă dacă ar fi fost? Asta este o întrebare la care Dumnezeu deja ne-a răspuns. Iar Mihai Viteazul își merită loc de vârf în iubirea de neam și țară, pe care Biserica noastră de când există, a binecuvântat-o. 

Laurențiu Cosmoiu