”Dragă copile. A trecut de miezul nopții. Zbor cu sute de kilometri pe oră în întuneric, la mii de metri deasupra Oceanului Atlantic. Călătoresc spre Egipt. Voi merge la granița cu Gaza, la Rafah. Merg acolo din cauza ta” scrie marele jurnalist american Chris Hedges, membru al echipei New York Times care a luat în 2020 premiul Pulitzer pentru relatările despre terorismul mondial. Pe siteul său, The Chris Hedges Report, el a postat recent o scrisoare emoționantă către copiii din Gaza, pe care o reproducem integral.

”Nu ai fost niciodată într-un avion. Voi nu ați părăsit niciodată Gaza. Cunoașteți doar străzile și aleile înghesuite. Casuțele de beton. Cunoașteți doar barierele de securitate și gardurile patrulate de soldați care înconjoară Gaza. Avioanele, pentru tine, sunt terifiante. Avioanele de vânătoare. Elicoptere de atac. Drone. Se învârt deasupra ta. Aruncă rachete și bombe. Explozii asurzitoare. Pământul se cutremură. Clădirile cad. Morți. Țipete. Strigătele înăbușite de ajutor de sub dărâmături. Nu se oprește. Zi și noapte. Prinși sub mormanele de beton zdrobit. Colegii tăi de joacă. Colegii tăi de școală. Vecinii tăi. Dispăruți în câteva secunde. Le vezi fețele cenușii și trupurile șchioape când sunt scoase la suprafață. Eu sunt reporter. E treaba mea să văd asta. Tu ești un copil. Nu ar trebui să vezi asta niciodată.

Mirosul de moarte. Cadavre în putrefacție sub beton sfărîmat. Îți ții respirația. Îți acoperi gura cu o cârpă. Mergi mai repede. Cartierul tău a devenit un cimitir. Tot ceea ce era familiar a dispărut. Privești uimit. Te întrebi unde te afli.

Îți este frică. Explozie după explozie. Plângi. Te agăți de mama sau de tatăl tău. Îți acoperi urechile. Vezi lumina albă a rachetei și aștepți explozia. De ce ucid copiii? Ce ai făcut tu? De ce nu te poate proteja nimeni? Vei fi rănit? Îți vei pierde un picioruș sau o mânuță? Vei orbi sau vei ajunge într-un scaun cu rotile? De ce te-ai născut? A fost pentru ceva bun? Sau a fost pentru asta? Vei apuca să crești? Vei fi fericit? Cum va fi fără prietenii tăi? Cine va muri următorul? Mama ta? Tatăl tău? Frații și surorile tale? Cineva pe care îl cunoașteți va fi rănit. În curând. Cineva pe care îl cunoști va muri. În curând.

Noaptea stai întins în întuneric pe podeaua rece de ciment. Telefoanele sunt tăiate. Internetul este oprit. Nu știi ce se întâmplă. Apar flash-uri de lumină. Sunt valuri de lumini după explozii. Se aud țipete. Nu se oprește.

Când tatăl sau mama ta aleargă pentru mâncare sau apă, tu aștepți. Acel sentiment îngrozitor în stomac. Se vor întoarce? Îi vei vedea din nou? Va urma micuța ta casă? Te vor găsi bombele? Sunt acestea ultimele tale clipe pe pământ?

Bei apă sărată și murdară. Îți face foarte rău. Te doare stomacul. Ți-e foame. Brutăriile sunt distruse. Nu mai există pâine. Mănânci o singură masă pe zi. Paste. Un castravete. În curând asta va părea un festin.

Nu te joci cu mingea de fotbal făcută din zdrențe. Nu zbori cu zmeul tău făcut din ziare vechi.

Ai văzut reporteri străini. Noi purtăm veste antiglonț cu cuvântul PRESS scris pe ele. Avem căști de protecție. Avem camere de luat vederi. Conducem jeep-uri. Apărăm după un atentat cu bombă sau un schimb de focuri. Stăm mult timp la o cafea și vorbim cu adulții. Apoi dispărem. De obicei, nu intervievăm copii. Dar am făcut interviuri când cetele voastre se înghesuiau în jurul nostru. Am râs. Arătând cu degetul. Cerând să vă facem o poză.

Am fost bombardat de avioane în Gaza. Am fost bombardat în alte războaie, războaie care au avut loc înainte ca voi să vă nașteți. Și eu am fost foarte, foarte speriat. Încă mai am coșmaruri despre asta. Când văd fotografiile din Gaza, acele războaie îmi revin în minte cu forța tunetului și a fulgerului. Mă gândesc la tine.

Noi toți cei care am fost la război urâm războiul cel mai mult din cauza a ceea ce le face copiilor.

Am încercat să vă spun povestea. Am încercat să spun lumii că atunci când ești crud cu oamenii, săptămână după săptămână, lună după lună, an după an, deceniu după deceniu, când le refuzi oamenilor libertatea și demnitatea, când îi umilești și îi prinzi într-o închisoare în aer liber, când îi ucizi ca pe niște fiare, ei devin foarte furioși. Le fac și altora ceea ce li s-a făcut lor. Am spus-o de nenumărate ori. Am spus-o timp de șapte ani. Puțini m-au ascultat. Și acum asta…

Există jurnaliști palestinieni foarte curajoși. Treizeci și nouă dintre ei au fost uciși de când a început acest bombardament. Ei sunt eroi. La fel sunt și medicii și asistentele din spitalele voastre. La fel sunt și lucrătorii ONU. Optzeci și nouă dintre ei au murit. La fel și șoferii de ambulanță și medicii. La fel și echipele de salvare care ridică cu mâinile lor goale plăcile de beton. La fel și mamele și tații care vă protejează de bombe.

Dar noi nu suntem acolo. Nu și de data aceasta. Nu putem intra. Suntem blocați afară.

Reporteri din toată lumea se îndreaptă spre punctul de trecere a frontierei de la Rafah. Mergem pentru că nu putem asista la acest masacru fără să facem nimic. Mergem pentru că sute de oameni mor în fiecare zi, inclusiv 160 de copii. Mergem pentru că acest genocid trebuie să înceteze. Mergem pentru că avem copii. Ca și voi. Prețioși. Inocenți. Iubiți. Mergem pentru că vrem ca voi să trăiți.

Sper că într-o zi ne vom mai întâlni. Vei fi un adult. Eu voi fi bătrân, deși pentru tine sunt deja foarte bătrân. În visul meu pentru tine te voi găsi liber, în siguranță și fericit. Nimeni nu va mai încerca să te ucidă. Vei zbura în avioane pline de oameni, nu de bombe. Nu vei fi prins într-un lagăr de concentrare. Vei vedea lumea. Vei crește și vei avea copii. Veți deveni bătrâni. Vă veți aminti de această suferință, dar veți ști că aceasta înseamnă că trebuie să-i ajutați pe alții care suferă. Aceasta este speranța mea. Rugăciunea mea.

Te-am dezamăgit. Aceasta este vina îngrozitoare pe care o purtăm. Am încercat. Dar nu am încercat suficient de mult. Vom merge la Rafah. Mulți dintre noi. Reporterii. Vom sta în fața graniței cu Gaza în semn de protest. Vom scrie și vom filma. Iată ce vom face. Nu este mult. Dar este ceva. Vom spune iar și iar povestea voastră.

Poate că va fi suficient pentru a vă câștiga dreptul de a vi se cere iertare.” (Traducere Bogdan Tiberiu Iacob)

 InPOLITICS