Foto: Constantin Diplan
Constantin Diplan a fost imaginea tipică a băiatului de cartier. Băiatul cumsecade. Dacă te obișnuiai cu el, erai un om pierdut. Pentru că deveneai dependent. Îți lipsea. Ți-era dor. Era lipicios, sincer și de treabă. Aducea pe scenă și pe ecran o naturalețe senină. Pur și simplu îți făcea bine să-l vezi. Pe scenă, la cinema, pe stradă, la o șuetă. A fost coleg de promoție cu Marinuș Moraru și Gigi Dinică și au rămas prieteni de nedespărțit până la moarte. Multe vacanțe și le-au făcut împreună. A făcut zeci de filme, dar pentru mine rămâne de neuitat în Cursa lui Mircea Danieliuc, într-o tripletă de aur, alături de Tora Vasilescu și Mircea Albulescu. Avea gură mare, îi ura pe comuniști, iar bancurile cu Ceaușescu l-au făcut să piardă multe turnee „afară” pentru că, periodic, nu primea viză pe pașaport. În teatru și în cinematografie, ca peste tot, de altfel, au fost mulți turnători. Tehnica lor era pe cât de simplă, pe atât de mizerabilă. Te luau în brațe, te iubeau, se amuzau teribil de bancurile tale, ca apoi să te toarne pur și simplu la ofițerul de securitate care avea teatrul sub observație. De multe ori, directorii teatrului ori personalități cu o anume putere de influență au încercat să-l facă scăpat pe „Dipi” de sub embargoul pricinuit de gura lui mare și zelul delatorilor. Uneori au reușit, alteori nu. La un moment dat, ca metodă de autoprotecție, „Dipi” a început să vorbească cifrat, adică să-i inventeze porecle lui Ceaușescu, despre care avea un milion de bancuri. Poreclele erau care de care mai trăsnite, astfel încât să păcălească „vigilența” microfoanelor ascunse în scrumierele restaurantelor, în abajurul veiozelor din camerele de hotel, în ramele de tablou ori receptoarele telefoanelor.
Nu îmi mai amintesc exact împrejurarea care a făcut ca, la un moment dat, la masa noastră să fie împreună cu noi un finlandez. Nu mai știu dacă era amic al familiei Diplan ori prieten cu vreunul dintre ceilalți de la masă. Ceea ce știu e că în acea perioadă „Dipi” îi găsise lui Ceaușescu o poreclă nouă: Nea Văpaie. Asta fiindcă în ultima vreme Nea Nicu se aprindea foarte tare în discursurile lui și cam începuse să o ia razna. Finlandezul din Finlanda al cărei președinte se numea pe atunci Urho Kaleva Kekkonen (se pronunța Kekkoinen) o rupea puțin pe românește, râdea, se amuza, dar avea și el o nelămurire.
-Dipilen – zice el la un moment dat încercând zadarnic să-i pronunțe lui Dipi numele pe de-a-ntregul – ce e asta la voi „vapaie”?
Constantin Diplan a rămas o secundă descumpănit cu mâna încremenită în aer. S-a uitat în dreapta, în stânga, a ridicat de un colț fața de masă și s-a uitat dedesubt, apoi a răspuns cu inconfundabila sa voce pe nas, care îi amplifica aerul mucalit:
-Uite..., cum să-ți explic..., cum e la voi Kekkoinen, la noi este... Văpainen!
Bineînțeles că ne-am prăbușit cu toții de râs.
Spre surprinderea tuturor, după 1990, Constantin Diplan a ieșit la pensie, cu toate că era pe atunci încă foarte tânăr.
-Ai înnebunit? Ce te-a apucat? Te-ai uitat în oglindă? Tu ai față de pensionar? – l-a întrebat, iritat, Gigi Dinică.
-Nu. N-am față... da’ nici nu mai fac față! – i-a răspuns Dipi de parcă ar fi știut ce o să urmeze.
Așa că a lăsat Cotroceniul, cartierul lui drag, băieții de șpriț, poker și table, șueta care îi pria de minune și a emigrat tocmai la capătul celălalt al lumii, în Statele Unite. După niște ani, l-am întâlnit într-o vară, la Cheia.
-Ce faci Dipi? Unde locuiești acum?
-În județul Maryland, bătrâne, mi-a răspuns de parcă ne-am fi despărțit ieri.
Acolo, departe, în județul mai sus menționat, Constantin Diplan a împlinit anul acesta 84 de ani! Vă vine să credeți? Nimeni nu și-a închipuit vreodată că bucureșteanul Dipi, autentică întruchipare a caragialianului dom’Mitică, va putea pleca vreodată atât de departe și atât de definitiv. Nu și din sufletul meu.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.