Ai nevoie de exercițiu, de pas cu pas, de hotărâre. Haina aceea lungă, neagră, acomodată cu barbă sau nu, alături de pălărie sau fără, ascunde un om pe care hai să fim sinceri, nu-l înțelegi în lumea aceasta în care fiecare dintre noi încearcă să fie ”colorat”.

 

Negrul lor înspăimântă, dar nici pe de-o parte la fel de mult precum hainele strălucitoare, cu fir de ”aur”, ample, care-i fac să pară că nu pășesc pe pământ ci plutesc pe deasupra lui. Ceea ce desigur, e adevărat, când sunt în Liturghie, sau în cazul unora chiar tot timpul. Dacă mai adăugăm și o cădelniță și vălătuci de fum, impresia e cu atât mai puternică.

 

Ce să înțeleagă din asta cineva care nu merge la biserică decât ca preambul la o masă, fie ea a bucuriei sau a tristeții?

 

Dar cel mai grav cu acești indivizi este că au reguli stricte, cu ei nu poți negoicia, lor nu le poți face cu ochiul, să mai lase de la ei, să-ți dea Împărăția mai ieftin, să-ți indice un shortcut, să-ți țină loc în față. Toate șmecheriile lumii exterioare acolo nu au sens. Și nu doar că nu te ajută cu nicio înlesnire șmecherească acești indivizi ciudați, cu hainele lor strălucitoare trase peste hainele lor negre, proclamând triumful luminii asupra întunericului si-a morții, dar mai au și tupeul să-ți țină lecții și să-ți spună ce să faci! Ce să nu faci, să te certe și să-ți spună că nasul se poartă pe jos în biserică, spre deosebire de bulevard.

 

Cum să tolerezi așa ceva tu, cetățean important, de cele mai multe ori jurnalist sau pe acolo, om obișnuit să dicteze vorbe, vorbe, vorbe nu să stea drepți în fața unuia care-i propune Cuvântul. Cum ai putea să-i iubești? Se opun la tot ceea ce tu ai chivernisit, faimă, bani, importanță ierarhică, tu ești cineva în ochii societății, în ochii lor ești doar un prenume care va trece de la vii la adormiți.Și atunci ce să născocești decât că ”ei” numiți cu dispreț ”popii” sunt după banii tăi.

 

Ei de fapt sunt după iubirea ta, dar tu simți că nu ai iubire, ai bani, faimă, statut, dar nu iubire, și atunci crezi, judecând după tine că interesul lor e pentru bani, faimă, statut. Niciun om care merge la biserică nu va simți asta, el va simți că vrea să ajute cât poate, că vrea să fie prezent fie și printr-o para chioară, dar să fie prezent, să fie acolo, părtaș, boabă din colivă unită cu alte boabe din colivă.

 

Mare milă pentru toți rătăciții aceștia care și-au făcut un titlu de glorie din a lovi cu piciorul în țepușă. Suferința e a lor, nu a noastră. A noastră e bucuria.

 

 

De ce îi iubim noi cei care-i cunoaștem altfel pe preoți cărora le zicem cu iubire ”Părinți” (singurii părinți pe care-i avem după ce ni se mută cei biologici...), e păcat să fie explicat.

 

Fiecare dintre noi știe bucuria întâlnirii cu un astfel de ”ciudat” îmbrăcat în negru. Zic să lăsăm aici o scrisoare de iubire în alb pentru acești oameni în negru luminos, și fiecare s-o semneze cum știe el mai bine.