Am văzut un film rar pentru zilele astea, delicat, poetic, un film care imprimă o calitate umană de esență creștină, fără să-și dorească asta explicit.

Spălătorul de toalete publice, personajul principal, este sfântul neștiut din aglomerarea urbană (Tokyo în acest caz). Un om care refuză să fie updatat la viața artificială a internetului (o să vedeți în ce mod), care e lipsit de orice vicleșug, cu o existență aparent banală, dar care aduce lumină tuturor celor din jur.

Filmul lui Wim Wenders - un mare regizor german cu un palmares important - este revoluționar, în sensul că e în răspăr cu direcția filmului actual, netflixizat, cu arta pe steroizi, care mușcă din mintea ta ca să o determine să se trezească cu ochii holbați în pumni, sânge și sex, care-ți inundă neuronii. Care distruge, vezi doamne, tabuuri - familie, credință, patriotism, virtuți șamd.

De o simplitate "japoneză", având poezia unui haiku, acest film este terapeutic. Mi se pare incredibil că mai sunt artiști care pot să răzbată pe piață cu asemenea tip de poveste și realizare. Deși doar actorul Koji Yakusho a luat premiul la Cannes, filmul ar fi meritat inclusiv pentru regie, montaj, imagine.

Este un elogiu adus simplității și noțiunii de omenie. Fiind atât de rar, precum o conjuncție de planete, nu pot să nu vi-l recomand.
Prin faptul că plătiți un bilet la cinema (puțin peste 10 lei în ziua de marți), susțineți ca astfel de producții să mai fie posibile. TRAILER VIDEO: