A plecat la Domnul unul dintre marii creatori de instituții din România, scriitor și om de cultură, înmormântat azi, la Slătioara.

În plină perioadă de deculturalizare a României (anii '80, apogeul cultului personalității ceaușiste și punerea în practică a sistemului socio-cultural de tip coreean, după Tezele de la Mangalia), Dinu Săraru a făcut din Teatrul Mic, în condiții vitrege, Teatrul Național al României. De fapt l-a menținut așa de când l-a preluat, în 1977.

În 1971 Ceaușescu impune, după o perioadă de relaxare dogmatică a ideologiei comuniste, Tezele din Iulie, care readuc cultura în zona chineză a "Revoluției culturale", discursul fiind considerat maoist.

Marele istoric Florin Constantiniu a concluzionat că Ceaușescu dorea să demonstreze sovieticilor că liberalizarea nu va merge mai departe și că sistemul nu va fi periclitat, așa cum se întâmplase, spre exemplu, în Cehoslovacia.

Bref, am făcut această digresiune pentru cei mai tineri, ca să înțeleagă contextul epocii.

Ei bine, spectacole de teatru fabuloase (Maestrul și Margareta, Richard III, Doi pe un balansoar, Tango, Jocul ielelor, Nebuna din Chaillot, Să-i îmbrăcăm pe cei goi șamd ), regizori enormi - Cătălina Buzoianu sau Silviu Purcărete - și actori colosali - din trupă făceau parte Ștefan Iordache, Leopoldina Bălănuță, Dinu Manolache, Olga Tudorache, Valeria Seciu, Mitică Popescu, Dan Condurache, Gheorghe Visu și alții; montări de un profesionalism desăvârșit, de la decoruri și costume, până la afișele Klarei Tamas Blaier.

Echipa de aur a Teatrului Mic a făcut din acesta un teatru de top în concert european, recunoscut ca atare prin premiile câștigate.

Cum a reușit Dinu Săraru să producă asemenea miracol într-o perioadă ideologică dură, ține de inteligența lui nativă, instinctul pentru valoare, cultură și capacitatea lui (țărănească, se poate spune) de a îmbrobodi factorii de decizie și cenzura.

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace!