Viforel al lui Țănău și Boeru, colegul meu de clasă, vecin cu Viforel, că maică-sa, fata lui Stana ale Gele, care trăia cu Bîrză, fugise cu Mitriță Țiganu, altfel om de toată isprava, m-au făcut să-mi iau porumbei.

Nu am fost în stare să-i cresc și să-i înmulțesc. Am suferit, dar nu am fost născut pentru lucruri practice...

Colegii mei de cameră din facultate, Bâzdâcii din Băbiciu, frații Doru și Eugen Constantin, nu mă lăsau să schimb un bec ars, după ce se prinseseră că am „mâinile puse invers”.

Oricum, Boeru mă faulta cu un leu pe șapte „cartoane”, fețe de cutii de chibrituri, pe care le jucam dând cu o piatră într-un cerc, situat  pe la 5-6 metri. Evident că nu nimeream mai deloc, așa că tot timpul îi marcam leul ca să-mi răscumpăr cartoanele.

Mai târziu am avut o perioadă când făceam pe dracu-n patru ca să pierd la poker. De atunci nu mai joc nici șeptic... Tot respectul față de Tita, m-a vindecat! Poate o să povestesc și cum a fost... Când voi putea, deocamdată nu mă simt în stare.

Când Victor Ciu, student la Matematică la Timișoara, îmi vorbea,  în vacanțe, pe băncile din fața Căminului Cultural din Vădastra, despre fenomenul Phoenix. Eu mă uitam ca vițelul la poarta nouă...

Phoenix era interzis... Iar eu abia așteptam să mă asociez cu tot ce nu plăcea regimului...

Victor m-a luat la el acasă, eu fiind coleg de clasă, în generală, cu fratele lui mai mic, Măru, și mi-a pus o „placă” cu TRAMVAIUL...

Am reacționat ca ăla cu Girafa, „Așa ceva nu există!”.

Doamne iartă-l și odihnește-l pe Nicu Covaci, că el a fost Phoenix! Înmormântarea-i joi.

Pe băncile din fața Căminului Cultural, îmi place să cred că am făcut, după ce se lăsa seara, în vacanțe, împreună cu Victor, o școală de libertate, în ultimii ani ai comunismului.

Era buluc în jurul nostru, iar când apăreau și milițienii începeam să ne uităm pe cer și să explicăm auditorului care e Stea Polară, care e satelit artificial, care e Carul Mare, care e Carul Mic, că boii cu cașchetă ni se alăturaseră... Ba, se făceau că se și pricep...:))

Privind în urmă, cam toată viața am jucat la limită...