Că tot am adus vorba de Lică Bărbulescu... Comuniștii inventaseră tot felul de „șefi”, printre care și „șeful de atelaj”, adică cel care mâna carul CAP-ului cu doi boi, evident și carul și boii confiscați, dar, potrivit propagandei oficisle, cedați prin înscrierea de bună voie și nesilit de bătăușii Securității în cooperativă.

Cel mai dedicat șef de atelaj al CAP „Cetatea Nouă” era de departe Vântu, Dumitru ale Vieru. Toată ziua, bună ziua îl vedeam stând în cur în car și înjurând la cei doi boi. Nici o scândură, pe post de scaun, între loitre nu s-a învrednicit vreodată să-și facă, fiind de o lene demnă de Guinness World Records, că d-aia era ți sărac lipit.

Cea mai tare înjurătură era: „Hăis, cea, fir-ați ai dracului cu greutatea din car!”. De obicei greutatea era doar el, un sfrijit, pitic și morocănos pe care nu l-am auzit vreodată vorbind cu altcineva decât cu animalele nevinovate pe care le conducea din bici.

Eram într-un fel vecini, că stătea, cu nevastă-sa Veta, într-o casă dărăpănată de paiantă, cumva în curtea școlii lângă terenul de fotbal/handbal și cel de tenis, motiv din care intram de multe ori în conflict cu Veta, care deși avea o aparență de gard mereu ne confisca mingiile, că îi violau proprietatea.

Să nu vă închipuiți că cele două terenuri erau chiar așa ceva. Erau de pământ și denivelate. Când jucam fotbal, voiam ca echipa mea să atace la poarta din vale... Nu e greu de imaginat de ce...

Terenul de tenis era mai plat, ba, la un moment dat, jumătate a fost betonat, prin munca patriotică a elevilor mari, din a șaptea și a opta... Așa a rămas... Și aici era important să joci pe partea betonată, deși era în vale și trebuia să alergi, nu glumă, ca să aduni mingile, care nu prea erau mai mult de două... La început rachetele erau din placaj, apoi am început să mai ne permitem câte un „Pluto”, care era pentru juniori, sau câte un ”Neptun”.

Nu știu cum, Costică ale Liceanu ajunsese la o înțelegere cu Veta și, ca să nu mai ducem fileul (care era de volei) și rachetele în școală, pe care nea Pantică ale Papuc, omul de serviciu, nu o ținea mereu deschisă, să le ascundeam la ea sub albie, care era sprijinită de un perete al coridorului de la intrarea în casă, a cărei ușă nu am văzut-o vreodată închisă... Nici nu știu dacă era posibil să fie închisă... Sărăcie lucie, ce mai...

Comuniștii mai inventaseră și „șeful/șefa de echipă”, care avea misiunea ca în fiecare dimineață să strige la poarta „subalternilor” de pe ulița lui ca să iasă la munca câmpului. Îi și ponta, dacă au fost sau nu în ziua aia. Fiecare membru cooperator avea, conform „acordului global” un număr minim de zile-muncă pe an, vreo 180, dacă nu mă înșel.

Măița, care era bolnavă cu inima de tânără, plătea, când zilele erau foarte călduroase, pe cine găsea disponibil, îmi amintesc de Paulina a lu Țănău, să meargă în locul ei, în contul viitoarei pensii. A ieșit cu 180 de lei pe lună, banii având cam valoarea de azi, iulie 2024.