N-am prins furca de tors, Măița învârtea toată iarna fusul, când nu țesea la război. Când se mai odihnea, ne împletea flanele de lână, care mă enervau maxim pentru că mă frecau la gât.

Am participat, copil fiind, și la câteva clăci. Femeile lucrau la ce avea gazda zor să termine, iar bărbații puneau cărbuni sau lemne pe foc și se cinsteau spunând snoave, până le venea cheful de cântat. Unii aveau fluierele pregătite, la cingătoare.

Lemnele de foc și cărbunii se găseau tot mai greu, așa încât se ajunsese să se pună știuleți pe foc. Grătarele se făceau cu coceni bătuți, adică ce rămânea din știulete după ce era curățat de boabe. Azima caldă abia scoasă din țestul ars cu coceni de porumb, după ce frunzele de pe ei fuseseră mâncate de animalele din obor, și ficatul de pui de pe grătar erau bucuriile mele. Se întâmpla, de obicei, duminica, că nu ajunsesem în comunism ca să ne permitem să tăiem păsări în fiecare zi.

Primăvara se vopseau sculele de fir de lână și se puneau la uscat pe gardurile de la drum. O parte ajungea urzeală pentru război, unde mai încurcam ițele când încercam să ajut, iar cealaltă flanele și căciuli.

Mai toate gardurile erau vara pline cu șiruri de tutun, tot la uscat.

În vacanțele de vară aveam un număr obligatoriu de zile de practică la școală, cincisprezece. Eram puși să culegem frunze de dud, de pe drumul spre Brastavățu, pentru viermii de mătase care umpleau sala cu scenă ce ținea loc de cămin cultural și în care iarna se juca ping-pong. Însă, cele mai urâte zile de practică erau cele în care culegeam tutunul din curtea școlii, apoi înșiram frunzele și le puneam la uscat.

Frunzele de tutun sunt al dracului de lipicioase...

„Îl îngropați de viu, ai?”

Cred că eram prin clasa a VI-a când, în practica de vară, ne-au dus la câmp ca să plantăm, după recoltarea grâului, cocenași ca pe pomi. Cu cazmaua. Muncă de Sisif. Era teza de doctorat a prim-secretarului județului Olt, Vasile (Lică) Bărbulescu, care de meserie era șef de atelaj. Se spera că se va obține a doua producție, de porumb, după cea de grâu, pe același teren. S-a dovedit o altă mare tâmpenie a comuniștilor! S-a uscat toată suprafața de cocenași plantați...

Apropo de Lică. Nevastă-sa, Elena, sora lui Ceaușescu, era inspector școlar general adjunct pe Olt. Eram în liceu, la ora de matematică cu domnul diriginte Paul Tatomirescu, când s-a dat ușa de perete și a apărut Ceaușescu în fustă. În spate era domnul director Florian Petrescu și încă vreo doi cu mutre și costume de activiști sadea. Tovarășa s-a îndreptat spre catedră, deasupra căreia, la o înălțime apreciabilă, era tabloul lui frate-su, cu care semăna izbitor. Se uită urât la domnul diriginte și-l întreabă: „Îl îngropați de viu, ai?”. Tabloul era prăfuit...

După care demarează spre o colegă, la care aproape urlă: „Ia zi, fată, cine e prim-secretarul județului?”. Colega se ridică pierdută și bâguie: „Tovarășul Lică Bărbulescu!”. Tovarășa, în pragul unei noi crize: „Lică îi zic eu acasă. Tovarășul Vasile Bărbulescu!”.

Despre Elena Bărbulescu se vorbea că trăia cu șoferul, cu care, zi de zi, lua școlile din județ la rând. Într-o zi intră într-o școală sătească unde profesorii chefuiau în cancelarie. Începe să urle la ei! Ăia se uitau la la ea ca la Dracul de pe cutia de vax. Până la urmă îi întrebă: „Bă, voi știți cine sunt eu?”. Ăia: „Nu!”. Își dezvăluie numele și funcția, după care unul dintre profesori îi spune: „Ați trecut granița. Aici e județul Teleorman”.

Citiți și: Amorul Burtosului cu Păduchița de peste pârâu