Nu știu dacă suntem neamuri, dar mi se pare important să amintesc că tatăl lui Petru Dumintriu, autorul trilogiei „Cronică de familie”, pe care îl chema Petre Dumitriu, era  fiul unui dulgher originar din Vădastra. 

A devenit ofițer al armatei române, cariera sa ajungând până la gradul de colonel.

Vădastra a fost tot timpul un sat mic, dacă îmi amintesc bine, în anii 1970-1980 avea cam la 610 de case. S-ar putea să fim neamuri cu familia Dumitriu, deși eu n-am auzit în vremea petrecută la Vădastra de o familie Dumitriu. E drept, că ne știam după porecle, „ale Țasta”, „ale Gofea”, „ale Ule” etc., nu după ce scria în buletine.

Totuși, pe drumul spre Vădăstrița, cam vizavi de casa cu turlă a legendarului învățător și director „domnul Barbu”, mai erau niște case frumoase, cu curți la fel de frumoase, în care nu prea stătea nimeni. Poate de acolo să se tragă neamul imensului romancier?

O să-l rog pe prietenul meu de-o viață, primarul Sorin Rădulescu, să răscolească în arhive, poate găsește ceva despre familia Dumitriu.

Spun asta, pentru că mai adineauri am avut o discuție cu Adrian Pătrușcă, care mi-a spus că orice dovadă despre familia din care se trage va intra în istoria literaturii române.

Adi Pătrușcă e singurul om pe care-l cred fără să cercetez!

Apropo, că am adus iarăși vorba de primarul Sorin Rădulescu... Mă înclin în fața mamei lui, doamna profesor Ana Rădulescu, care mi-a predat matematica și mi-a fost dirigintă în gimnaziu. Doamna diriginte a fost printre puținii care m-au înțeles: Am fost un copil timid, dar, în același timp revoltat.

Timid m-am născut, dar revolta mi s-a tras, probabil, că de pe la șase ani am înțeles că trăiam într-un stat criminal, în care și vorba se pedepsea. Asta i-o datorez lui Tita, care mă punea pe un scăunel, alături de el, ca să ascultăm, la aparatul de radio „Traviata 2”, posturile de radio „Europa Liberă” și „Vocea Americii”.

Evident că-mi spusese să nu discut cu nimeni despre ce auzeam. Aiurea, era plăcerea mea să mă dau mare, față de prieteni, seara la discuțiile de pe băncile din fața actualei Primării, sub duzii rotunji cum numai nea Ion Ciorecan știa să-i tundă, și, mai încolo, pe băncile din fața Căminului Cultural.

Cu familia Rădulescu, ale Gogoane, ne țineam de neamuri, nu cred că pentru că via noastră, cu nucul legendar, era în spatele curții lor, ci pentru că fata cu care Tita trebuia să se însoare era neam cu nea Gogoane.

Sincer, nu-mi pot închipui că, în zilele astea (2024), viitoarea nevastă a lui Tita, Măița, să aibă atât respect pentru femeia căreia i-a luat locul și să se țină de neamuri cu rudele nefericitei care a murit mireasă.

Altă lume! După care tânjesc.

Pe lângă doamna diriginte Rădulescu, țin să mă înclin în fața celor care mi-au fost dascăli la Vădastra: Cornel Rădulescu, profesor de matematică și director pe vremea mea, Ionel Niculcea, un om extraordinar, pasionat de fotbal și să ne ardă cu nuiaua când o dădeam pe lângă limba română, doamna Udma de franceză, doamna Savu de istorie, doamna Benonica Gavrilescu, prietenă cu nașa și mătușa mea Dida... Rog pe colegii mei de clasă să mai adauge, că se pare că am mai uitat...

Însă, nu pot să-i uita pe prietenii și dascălii cu care am fost mai apropiat de vârstă, Marin și Bebe Florea Bătrânca, ale Nană.

(Va urma)