„La ora actuală, principalul obiectiv moral și politic este apărarea Bisericii naționale, a limbii române și a istoriei românilor.” (Grigore Vieru)
Într-o analiză juridică semnată de Biroul de presă al Episcopiei de Ungheni și Nisporeni (1) se afirmă că „Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove este singura continuatoare de drept a Bisericii Ortodoxe existente dintotdeauna în spațiul actualei Republici Moldova, inclusiv în perioada interbelică, ceea ce face ca structura creată în 1992 să fie una nouă, inexistentă anterior, care nu are niciun corespondent real în trecutul istoric al Bisericii.”
Dacă ar fi să analizăm această afirmație în lumina evenimentelor care au marcat istoria Basarabiei, am constata că este lipsită de fundament și rău-voitoare.
Mitropolia Moldovei este atestată pentru prima dată în anul 1386, într-un document bizantin, iar în 1837, la Halici (pe teritoriul de astăzi al Ucrainei), românul Iosif Mușat este hirotonit mitropolit al Moldovei. Nemulțumită de hirotonia unui ierarh român, Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului a încercat să-i convingă pe moldoveni să accepte numirea unui arhiereu grec. Ca urmare a refuzului moldovenilor, în 1394 are loc anatematizarea Bisericii Moldovei. Totuși, la 26 iulie 1401, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol îl recunoaște pe Iosif Mușat ca mitropolit canonic al Moldovei, cu reședința la Suceava, având jurisdicția asupra întregului teritoriu al Moldovei, adică de la crestele Carpaților până la Nistru.
„Această dată memorabilă, 26 iulie 1401, reprezintă, practic, anul intrării oficiale în istorie a Mitropoliei Moldovei, prin recunoașterea mitropolitului Iosif I Mușat ca mitropolit al Moldovei, în urma unor încercări, a unor tensiuni care au durat aproximativ două decenii. Este anul în care Mitropolia a reușit să-și impună pe scaunul ei un autohton, pentru că, înaintea mitropolitului Iosif Mușat, se pare că a fost cineva de neam grec, cum se întâmplase și în Ungro-Vlahia, potrivit unei hotărâri a Patriarhiei Ecumenice din anul 1355, care spunea că în mitropoliile sufragane se vor așeza numai ierarhi din „slăvita cetate a Constantinopolei”. Mitropolitul Iosif Mușat făcea parte din familia domnitoare din acea perioadă, se pare că era fratele domnitorului Petru Mușat, era înrudit cu Lațcu, ca nepot, cât și cu tatăl acestuia, Bogdan, primul voievod al Moldovei”, precizează pr. prof. dr. Ion Vicovan, profesor de Istoria Bisericii Ortodoxe Române și prodecan al Facultății de Teologie din Iași (2).
În 1598 se înființează Episcopia de Huși, care avea jurisdicție și asupra ținuturilor din stânga Prutului: Cahul, Tighina, Lăpușna.
În 1812, prin pacea de la București, încheiată în urma războiului ruso-turc, Rusia țaristă anexează Moldova dintre Prut și Nistru, pe care rușii o denumesc impropriu „Basarabia”. În 1813, țarul Rusiei Alexandru I Romanov înființează pe teritoriul românesc dintre Prut și Nistru, prin decret imperial, Arhiepiscopia Chișinăului și a Hotinului, contrar canoanelor bisericești care interzic extinderea ocupației politice și militare asupra structurilor bisericești.
Într-un reportaj publicat de TVR Moldova, IPS Petru, Mitropolit al Moldovei și Exarh al Plaiurilor, precizează că, în perioada ocupației rusești, „basarabenii români au fost luați cu japca, cu de-a sila. Nu i-a întrebat atunci dacă vor să fie cu Biserica Rusă sau nu.” (3)
Referindu-se la abuzurile comise de ruși în Basarabia, Eminescu scria, în ziarul „Timpul” (4):
„Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o înapoi, drept din dreptul nostru și pământ din pământul nostru? Pe cuvântul cum că onoarea Rusiei cere ca să se ia o bucată din România. Va să zică onoarea Rusiei cere ca să se ia pe nedrept o bucată din România și aceeași onoare nu cere respectarea convenției iscălită ieri. Ciudată onoare într-adevăr! Și pe ce se întemeiază acest point d’honneur?
Fost-au Basarabia cucerită cu sabia? Nu. Prin tratatul de București de la 1812 s-a făcut această cesiune, nu ca preț al păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia.
Napoleon era asupra intrării în Rusia și trupele rusești se întorceau în marș forțat, în ruptul capului, luând fașa pământului românesc pe tălpile lor. (...) Mandatarul Europei vine să mîntuie popoarele creștine de sub jugul turcesc și începe prin a-și anexa o parte a unui pămînt stăpînit de creștini, în care nu-i vorba de jug turcesc? Ciudată mîntuire într-adevăr. Cuvîntul nostru este: De bunăvoie niciodată, cu sila și mai puțin.” (Timpul, 25 ianuarie 1878)
În 1917, în contextul revoluției bolșevice, clerul și mirenii din Basarabia cer autonomie bisericească și alegerea unui ierarh băștinaș, care să cunoască limba română. După unirea Basarabiei cu România și retragerea ierarhilor ruși din Basarabia, BOR recunoaște clerului și mirenilor din Basarabia dreptul de a-și alege ierarhul din sânul lor.
Această alegere se va produce în februarie 1920, când arhiereul Gurie Grosu este numit arhiepiscop al Chișinăului și Hotinului, în 1925 arhiepiscopia Chișinăului și Hotinului fiind ridicată la treapta de Mitropolie. În 1928, Gurie Grosu este ridicat la rangul de mitropolit al Basarabiei.
Pe 28 iunie 1940, urmare a pactului Ribbentrop – Molotov, Basarabia este ocupată de Uniunea Sovietică. Este eliberată în vara anului 1941 de către armatele române, dar reanexată de Uniunea Sovietică în 1944. Sovieticii interzic activitatea Mitropoliei Basarabiei și trec Biserica sub jurisdicția Patriarhiei Ruse, decizie abuzivă și anticanonică.
După instaurarea puterii sovietice în Basarabia, statul sovietic a promovat și în acest teritoriu o serie de politici împotriva religiei, prin propaganda ateistă și alte mijloace. Averile bisericilor cât și locașurile de cult au trecut în posesia statului sovietic. Bisericile au fost obligate să achite impozite exagerate, în caz contrar autoritățile amenințând cu închiderea lor. Preoții rămași în Basarabia erau, de asemenea, supuși la plata unor impozite exagerat de mari, obligați să îndeplinească munci degradante, umiliți, bătuți, deportați și chiar omorâți.
După eliberarea Basarabiei și revenirea autorităților românești, s-a constatat că doar într-o perioadă de un an de ocupație sovietică (1940-1941) au fost distruse 13 biserici, 27 transformate în cluburi, 48 de preoți omorâți sau deportați. (5)
După cum arată Protoiereu Ioan Lisnic, în Tributul martiric al preoților basarabeni în primul an de prigoană atee (1940–1941), material publicat în Reconstituiri istorice: Civilizație, valori, paradigme, personalități: In honorem academician Valeriu Pasat , „în timpul stăpânirii sovietice din perioada 1940-1941, preoții rămași în parohiile din Basarabia au avut de suferit, fiind considerați din punct de vedere social dușmani ai puterii sovietice, au fost supuși represiunilor. Dintre cei rămași în timpul ocupației, au fost executați, sau deportați peste o sută de preoți.”
Pe 27 august 1991, Republica Moldova își proclamă independența față de Moscova, iar pe 3 aprilie 1992 un grup de 52 de deputați de la Chișinău semnează un memoriu adresat patriarhului Rusiei, Alexei al II-lea, și Preafericitului Teoctist, patriarhul BOR.
„În temeiul unității de credință a poporului român, în virtutea faptului că Mitropolia Basarabiei a fost smulsă anticanonic și împotriva voinței milioanelor de creștini basarabeni, în 1940, din trupul Bisericii – mame, ne adresăm Sanctității Voastre și Prea Fericirii Voastre în vederea inițierii de urgență a unui dialog între cele două Patriarhii, în stare să refacă unitatea bisericească a poporului român”, se preciza în textul scrisorii.
Pe 14 septembrie 1992, Adunarea Eparhială, constituită la Chișinău, reactivează Mitropolia Basarabiei, locțiitor de mitropolit fiind ales Episcopul de Bălți, Petru Păduraru. Pe 19 decembrie 1992, la rugămintea Adunării Eparhiale, Sfântul Sinod al BOR binecuvântează reactivarea Mitropoliei Basarabiei și printr-un Act Patriarhal și Sinodal a recunoscut această Mitropolie ca autonomă și de stil vechi făcând parte integrantă din trupul Bisericii Ortodoxe Române și având reședința în Chișinău.
Pe 19 mai 1993, într-o scrisoare adresată Patriarhului rus Alexei al II-lea, Preafericitul Părinte Teoctist argumenta că prin reactivarea Mitropoliei Basarabiei a fost restabilit un adevăr istoric și canonic, în trecut, călcate în picioare prin extinderea necanonică a jurisdicției Bisericii Ortodoxe Ruse asupra unei părți a Mitropoliei Moldovei. „Prin reactivarea Mitropoliei Basarabiei se săvârșește astăzi un act sfânt de adevăr și dreptate, care reîntregește plinătatea comuniunii de credință strămoșească și gândire românească”, se precizează în Actul Patriarhal și Sinodal.
Deoarece autoritățile de la Chișinău au refuzat ani de-a rândul să înregistreze Mitropolia Basarabiei, în 1998, aceasta se adresează CEDO, fiind reprezentată de fostul deputat creștin-democrat, Vlad Cubreacov. Astfel, pe 13 decembrie 2001, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului condamnă Republica Moldova, iar pe 30 iulie 2002 autoritățile comuniste de la Chișinău se văd obligate să admită legalitatea Mitropoliei Basarabiei.
Nu putem încheia fără să amintim de jertfa soților Doina și Ion Aldea-Teodorovici sau a marelui poet Grigore Vieru, vârfuri de lance în lupta pentru repunerea în drepturi a limbii române și a alfabetului latin.
Cei care azi îi acuză de „dezbinări, schisme și conflicte” pe cei care apără Biserica națională și, implicit, Mitropolia Basarabiei, nu se deosebesc prea mult de cei care îl numeau „terorist” pe Grigore Vieru, doar pentru că iubea românitatea.
„Eu sunt născut pe malul Prutului, pe lângă Rădăuți-Prut. Biserica din sat era închisă, iar maică-mea, ca toate femeile de la țară, deși analfabetă complet, era o mare credincioasă și, când venea Paștele, cocea pe ascuns pască și făcea ouă roșii. Trebuiau sfințite, dar unde să le sfințești? Pe celălalt mal, la Miorcani, biserica funcționa. La miezul nopții se revărsa peste Prut zgomotul clopotelor din noaptea Învierii. Așa sfințea maică-mea pasca și ouăle, în zvonul acelor clopote din satul Miorcani!”, își amintea Grigore Vieru (6).
„Teoretic și «constituțional» (?!) suntem închiși în țarcul «limbii moldovenești». Practic, însă ne mișcăm în interiorul limbii lui Eminescu, în spațiul limbii române, pe care, prin voia lui Dumnezeu, suntem datori s-o apărăm. La ora actuală, principalul obiectiv moral și politic este apărarea Bisericii naționale, a limbii române și a istoriei românilor. Nu putem zbura peste Prut fără aceste aripi esențiale”, mai spunea Vieru într-un interviu acordat Agerpres, în februarie 2008.
Toți cei trei români basarabeni, mari iubitori de țară și de limba română, au murit în condiții suspecte, dar foarte asemănătoare (7).
Jertfa lor nu ne poate lăsa indiferenți față de soarta pământului strămoșesc dintre Prut și Nistru, pentru libertatea căruia și-au dat viața înaintașii noștri. E timpul să ștergem lacrimile de pe obrazul Basarabiei.
Note:
2) https://doxologia.ro/cum-fost-recunoscut-primul-mitropolit-al-moldovei
3) https://www.youtube.com/watch?v=4LXXNDF6FOs
4) https://www.activenews.ro/opinii/EMINESCU-BASARABIA-cestiunea-de-existenta-a-poporului-roman-165935
6) https://www.misiuneortodoxa.ro/2019/02/grigore-vieru-intre-basababia-si-romania.html
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Pământul ei greu înecat în sânge
Biserica, istoria și neamul
Răpite cu forța și pumnalul