Scandalul artificial creat de neadmiterea scriitorului Mircea Cărtărescu în Academia Română mi-a atras atenția. Toată presa a scris cu majuscule că scriitorul Mircea Cărtărescu nu a primit, duminică, calitatea de membru corespondent al Academiei, deși secția de Filologie a forului îl propusese cu unanimitate de voturi. A fost respins la diferență de un vot: 74 de membri ai Academiei Române au votat contra accederii scriitorului în înaltul for, iar 73 pentru, în frunte cu ”dizidenta anticomunistă de serviciu” Ana Blandiana din anii `80. Contestatarii virulenți din forul academic au fost Valeriu Matei, membru de onoare și directorul Editurii Academiei Române, și scriitorul Nicolae Breban, membru titular din 2009, care au declarat că Mircea Cărtărescu „e un scriitor bun, dar nu de nivelul Academiei” și că ar fi adus „insulte poporului român”. S-a amintit critica față de Eminescu din publicația ”Dilema” anului 2000, unde Poetul Național era făcut un ”cadavru din debara”. Pe de altă parte Mircea Cărtărescu după acest nou refuz din partea forului academic se arată copleșit de admirația lumii: „În ultimele zile am fost copleșit de căldura și solidaritatea lumii noastre culturale față de mine. Vreau să mulțumesc aici, cu toată gratitudinea, tuturor celor care, din Academia română, din presă și de pe rețelele sociale, mi-au fost zilele acesta alături”. Aș vrea să fiu corect față de acest scriitor, cel mai citat, citit, plimbat și promovat de presa mainstream și de către instituțiile statului român. De peste 30 de ani este promovat cu obstinație pe plan internațional de ICR și Ministerul Culturii pe sume cu multe zerouri pentru a fi catalogat de critica internațională ca cel mai important scriitor român în viață. Sincer lăudătorii din țară și străinătate ai lui Mircea Cărtărescu, care scriu plătiți pe bani publici nu mă impresionează, așa cum nu m-au impresionat niciodată premiile literare naționale sau internaționale care în proporție covârșitoare se dau pe coterii și intrigi politico-economice sau geopolitice sau sunt cumpărate pe sume de bani de către instituții de stat sau private cu conexiuni la banul public. Un scriitor ca să intre pe scena literară internațională are în spate un întreg aparat de stat mufat la banul cetățeanului. Nici Cărtărescu nu face diferența față de ceilalți confrați din lume.

Vreau să fiu sincer față de autor și să-l analizez pe scurt din două puncte de vedere: poezia și proza. La peste 50 de ani ai mei am citit din fragedă copilărie multă poezie, națională, regională sau internațională, de toate tipurile și genurile. Așa că pe poezie pot să mă exprim pertinent față de Mircea Cărtărescu. Eram elev de liceu la filologie-istorie în anii `80 la Cluj-Napoca, așa că am citit primele poezii din publicații și volume de versuri ale poetului. Deși era comunism și Cărtărescu nu era în programa școlară d-na profesor de limba și literatura română Onojescu ni-l recomanda ca să-l citim. Deci de atunci era promovat la toate nivelurile ca și acum de altfel. De-a lungul anilor i-am citit toate volumele de poezii cu creionul în mână. De la antologia ”Aer cu diamante” din 1978, unde publica cu colegii săi de ”generație `80”, la volumul de debut ”Faruri, vitrine, fotografii” (Editura Cartea Românească în anul 1980), ”Poeme de amor”, (Cartea Românească, București, 1983), ”Totul” (Cartea Românească, București, 1985) și epopeicul poem fluviu umoral ”Levantul- poem epic”, (Cartea Românească, București, 1990), care a primit și Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1990. Mircea Cărtărescu a fost de la început răsfățatul criticilor literari care făceau ierarhiile literare. A fost promovat de Nicolae Manolescu și de Mircea Martin prin ”Cenaclu de luni” al filologiei bucureștene, dar și de către cenaclului „Junimea”, condus de Ovid S. Crohmălniceanu, care i-a deschis o perspectivă internațională. Mircea Cărtărescu a fost un răsfățat al scenei literare bucureștene și chiar al regimului ceaușist care i-a oferit protecție când a făcut armata la trupele de securitate. Ca poet știu că acest ”răsfăț” mediatic nu te ajută, ci dimpotrivă, te coboară estetic. Mircea Cărtărescu e un poet bun, dar nu excepțional. Nu e liric și cu toate experimentele sale post-moderne nu aduce ceva nou sau specific în literatura românească. Poezia lui Mircea Cărtărescu se cadrează în cea a colegilor săi de generație, poate mai valoroși ca el și aici mă refer la Ion Stratan, Matei Vișniec și Traian T. Coșovei, pe care-i citeam cu nesaț în liceu. Ei par chiar mai autentici. Poetul nu aduce un limbaj liric nou, nu revoluționează metafora, lucru care să impresioneze și nu se desparte deloc de vârfurile plutonului său din generația optzeci. Paradoxal ”Poeme de amor” și ”Levantul”, cu decupajele stilistice argheziene sau din vechile letopisețe reprezintă vârful creației sale lirice, care nu-și depășește stilul generațional. Nostalgia iubirii adolescentine e singura sursă lirică a poetului în ”Poeme de amor”, care pare o apocalipsă a unui timp blocat sau încremenit de insațietate. Nu este din punct de vedere al talentului literar nici măcar la nivelul poeților șaizeci reprezentați de Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Adrian Păunescu. Asta nu înseamnă că nu este un poet rezonabil care poate fi citit pe plajă, la o terasă de cafenea sau pe băncile unei clase de liceu. Nu excelează în originalitate și lirism și nu este original, dar reprezintă o voce a deceniului opt, expert în textualism și pus ghilimele, care trebuie luată în considerare. Faptul că după 1990 nu a mai publicat poezie arată că izvorul liric i-a secat. În 2020, autorul revine cu un volum de versuri tipărit la Humanitas, intitulat: ”Nu striga niciodată ajutor”, un volum mai mult decât modest literar, mult mai slab decât poeziile sale apărute până în 1989. De altfel acest volum a fost criticat de marii noștri critici literari contemporani pentru lipsa relevanței și că practică un lirism simplist, prozaic. Poetul Mircea Cărtărescu cred că este unul de ”antologie” sau de ”dicționar” în literatura română așa cum l-aș parafraza pe Nicolae Manolescu referitor la cartea sa despre poezia modernă din 1968. Lirica lui Mircea Cărtărescu este lipsită de forță, originalitate, lirism și vitalitate, iar tematica ei se pierde în detalii mediocre. Este un poet care nu și-a depășit generația și sub valoarea generației șaizeci sau a noului val liric milenarist.

Referitor la proza lui Mircea Cărtărescu vreau să fac o subliniere. Deși am citit biblioteci întregi de proză literară românească sau universală, faptul că nu scriu proză și nu am făcut critică de proză așa cum am scris poezie și am publicat critică de poezie, nu mă pot pronunța obiectiv la proza lui Mircea Cărtărescu. Deci sunt subiectiv. Recunosc că nu am reușit să duc până la capăt nicio lectură din proza lui Mircea Cărtărescu și să urmăresc firul narațiunii de peste 500 de pagini, deși am citit la vremea mea romanele fluviu ”Război și pace” de Tolstoi sau ”Pe Donul liniștit” de Șolohov și nu le-am lăsat din mână. ”Orbitor”, ”Solenoid”, ”Theodoros” sunt jurnale personale mai mult prozaice, niște scrieri care experimentează fațetele multiple ale propriului eu inflamat de o dorință aproape logoreică de auto-cunoaștere și de auto-prezentare pentru cititorul interesat de viziunea subiectivă a unui scriitor român. Dar e o opinie subiectivă, posibil ca criticii naționali și internaționali să-l fi văzut altfel. Aventurile idiosincraziei personale și empatice despre conexiunile unei vieți bucureștene poate fi atrăgătoare pentru critică. Pe mine nu m-a convins, dar recunosc: nu sunt un expert în proză. Totuși singura proză care m-a atras la Cărtărescu și care am citit-o până la capăt a fost: ”De ce iubim femeile” (Editura Humanitas, București, 2004). I-aș recomanda să meargă în scrierile sale pe acest stil eseistic care-l prinde și-l definește. Va avea mai mult succes literar. Un scriitor e valoros atunci când îl caută cititorii și este citit de marele public. Că Mircea Cărtărescu nu este un Marin Preda sau un Fănuș Neagu al zilelor noastre este evident. Scriitorul trebuie să fie recunoscut de marele public în primul rând, nu prin premiile literare care sunt de fapt aranjate. În legătură cu Academia Română, cred că va fi primit în acest for. Au intrat de-a lungul anilor nume fără substanță literară, așa că accederea lui Mircea Cărtărescu în Academia Română nu mai e o problemă ce ține de recunoașterea valorii literare, ci doar de coterii și interese politice sau de grup. Un scriitor autentic trebuie să fie interesat doar de intrarea în conștiința publicului cititor nu de recunoașterea din partea unei instituții. Pentru un mare scriitor Academia Română este Academia Ctitorului român și internațional, singura reală care te include în istoria literaturii române, universale și în veșnicie.

Parteneriat NapocaNews