Prostul este și util în comunitate, lui dîndu-i-se sarcina de a face muncile cele mai rușinoase, pe care el le face cu pasiune, mîndru că este băgat în seamă și că este și el ca toți ceilalți.

De altfel, nu numai omul poate să fie „prost”. Adjectivul definește și alte chestiuni, cum ar fi „veștile”, care pot fi și ele „proaste”, la fel ca „glumele”, „vremea”, „norodul” (Sadoveanu), „sticla” (Alexandrescu), „vînătorul” (Alecsandri), „situația” (Ispirescu), „vorba” (Budai-Deleanu), „rușinea” (Creangă) sau chiar traiul nostru de zi de cu zi.

Cînd este vorba despre om, trebuie să recunoaștem că fiecare poate să spună despre fiecare că este „prost” și, de aceea, mi se pare înțeleaptă vorba aceea care spune „unde-i minte, e și prostie”, căci prostia nu este altceva decît adjectivul folosit de cineva pentru cel care nu este pe placul lui!

Cred că Benedetto Croce spunea că nu „prostia” îl sperie, ci „mediocritatea” și nici măcar cea obișnuită, ci „mediocritatea agresivă”, cea care cere mai mult decît i se cuvine!

Ei, bine, tocmai această „mediocritate agresivă” deschide calea spre „prostocrație”! Cînd „prostul” acela simpatic nu mai este mulțumit că este băgat în seamă de cei din jur și vrea să fie mai mult decît este și decît poate. Și nici măcar această aspirație nu este condamnabilă, căci este în firea omului să vrea mai mult, să fie mai important în societatea în care trăiește.

Problema cu adevărat periculoasă este atunci cînd „prostul” vrea și mai mult de la societate și începe să viseze la statutul de conducător al ei. Adică, atunci cînd „prostul” vrea „Puterea”! De fapt, asta și înseamnă, etimologic vorbind, „PROSTOCRAȚIA”, adică „Puterea prostului”!

În acest sens, „Declarația de la București” are importanța ei. Nu este un program politic, nu este o platformă civică, nu este un manifest care să mobilizeze masele. Este un strigăt, poate disperat, în fața unui pericol teribil care amenință societatea noastră în aceste momente.

Acesta este și motivul pentru care am semnat „Declarația de la București”, altfel, neînregimentabil fiind dintotdeauna, aș fi stat deoparte și aș fi continuat să fac exact ce fac de ani de zile: să-mi spun sincer și onest părerea despre ce se întîmplă în jurul meu.

O spune clar chiar Cornel Nistorescu, inițiatorul acestei „Declarații…”: „Nu intenționăm să punem la cale înființarea unui partid politic, în ciuda faptului că unii cunoscuți se grăbesc să ne ceară acest lucru. Nici măcar înfințarea unei Mișcări. Suntem oameni de condei și ne-am gîndit să le spunem celor care ne citesc ce înțelegem noi din starea generală a societății românești”.

Nu este un „Apel”, cum și-ar fi dorit unii, nu este nevoie de semnături de adeziune, mai ales că și între unii semnatari sînt deosebiri, unele incompatibile. Un cunoscut om politic m-a sunat imediat după lansarea cărții „Trecerea la prostocrație” și mi-a spus că ar fi bine să facem un turneu prin țară, s-o popularizăm, să trezim conștiințe.

N-am știut cum să-i spun că n-aș fi de acord, căci, la fel ca în cazul „Alianței Civice” din 1990, riscul ar fi ca unii dintre aderenți să dorească transfromarea „Declarației de la București” într-un „program politic”, așa cum au făcut atunci Nicolae Manolescu și Ana Blandiana, forțînd astfel demisia peședintelui Alianței, Marian Munteanu, care cerea imperativ ca „Alianța Civică” să rămînă ca forță de atitudine în societate.

Atunci, Nicolae Manolescu a preluat conducerea Alianței, a intrat în parlament și a vrut chiar să fie președintele României. În acest fel, în locul splendidei Alianțe, generată de Fenomenul „Piața Universității”, ne-am ales cu un partid pentru cîțiva profitori, iar imaginea de mai jos s-a transformat în amintirea unui eșec, deși în acei ani era o mare speranță. Și, nu uitați, că mulțimea aceasta se adunase în 1990 în Piața Universității în timpul regimului Iliescu, cînd Securitatea și nomenclaturiștii comuniști controlau aproape tot în societate:

 

N-aș vrea ca „Declarația de la București” să aibă aceeași soartă ca „Alianța Civică” din 1990. Chiar cred că „Declarația de la București”, ca stare de alarmă pentru societatea noastră de acum, este mult mai importantă așa cum s-a născut:

„Pentru că nu putem asista pasiv la politica dezastrului moral, economic și democratic spre care este împinsă țara de către actualul regim,

– pentru că tăcerea în aceste vremuri înseamnă complicitate și resemnare față de degradarea continuă a democrației,

– pentru că asistăm la confiscarea deciziilor care influențează țara de către o putere a incompetenților și impostorilor,

– pentru că nu putem accepta să vedem cum țara, ajunsă, prin eșec electoral și manipulări grosolane, pe mâna unei prostocrații agresive, alunecă într-o fractură istorică și se depărtează de preceptele fondatoare ale civilizației europene,

– pentru că în societate s-a produs o răsturnare a valorilor, astfel încât deciziile majore în stat aparțin unor oameni cu calificări precare, ajunși la putere prin abolirea criteriilor și prin acțiunea tot mai expansivă a serviciilor secrete,

– pentru că schimbările de care are nevoie țara nu pot veni din senin, ci numai atunci când sunt deșteptate conștiințele cetățenești ale României,

– pentru că suntem liberi, neconstrânși de înțelegeri cu vreun reprezentant al serviciilor secrete, al oligarhiei ori cleptocrației care susțin actualul regim”.

Este în textul „Declarației de la București” o propoziție care aș vrea să fie adoptată măcar de cititorii ziarului „Cotidianul”, care înseamnă enorm pentru cei care ar vrea ca lucrurile din țara noastră să se înscrie pe alt făgaș: „Prostocrația trebuie abolită!” Adică, proștii, chiar cei școliți prin universitățile lumii, să nu mai poată să acceadă la funcții de conducere în stat, adică să nu mai fie promovați de partide, indiferent cine dă ordinul sau banii. Și nici bețivanii sau drogații condamnați prin SUA sau aiurea. Și nici odraslele promovate pe banii părinților ce dețineau funcții publice. Mai pe scurt, „Puterea proștilor” să fie abolită!

În rest, bătălia între partide, diferențele de ideologii, de programe, să rămînă esența democrației. Dar fără imixtiunea serviciilor secrete, a procurorilor și a altor structuri în viața politică, în acțiunile electorale și în viața economică.

Iar peste toate acestea, corolarul acestei declarații: să păstrăm societatea în limitele stricte ale Constituției!

Atunci am putea spune că și „Declarația de la București” trebuie să fie abolită pentru că nu mai este nevoie de acest semnal de alarmă. Ceea ce eu, ca semnatar, aș dori să se întîmple cît mai curînd.