Pe vremea Uniunii Sovietice Congresele PCUS erau prezentate întregii Lumi de presa occidentală drept momente istorice.

Explicația era simplă:

Conducătorul PCUS era de facto Conducătorul Uniunii Sovietice. Uniunea Sovietică era cea de a doua Superputere a Lumii. Cine conducea URSS conducea practic jumătate din Lume: țările Lagărului socialist, o mare parte din țările Lumii a treia, mai toate partidele comuniste și muncitorești de pe Glob.

Și în Occident era important cine conducea țara, fie ca președinte, fie ca premier.

În regimuri prezidențiale precum cel american sau francez, alegerea președintelui stîrnea interesul întregii Lumi.

Numai că în democrație șeful statului sau șeful partidului de Guvernămînt n-avea putere absolută. Politica externă, cea la care întreaga lume era atentă, depindea și de Congres sau de Parlament.

De aceea, în noiembrie anul acesta, întreaga Lume va fi atentă la alegerile din America pentru Congres.

Conducătorul Uniunii Sovietice avea însă puteri absolute. Nu numai asupra URSS, dar și asupra unei jumătăți de lume.

Firește, nici el nu-și putea permite orice în materie de politică externă. Dictatura făcea însă ca situația internațională să depindă mult de cine ajunge în fruntea PCUS. Mihail Gorbaciov a dovedit cît de important era cine conducea PCUS și prin asta URSS. Grație lui s-a încheiat Războiul Rece. Prin înfrîngerea umilitoare a Uniunii Sovietice, desigur, dar asta e mai puțin important cînd vorbim de semnificația unui Congres al PCUS. Între noi fie vorba, dacă secretarul general al PCUS n-a fi avut atîta putere, nu-i exclus ca URSS să fi supraviețuit. Nu l-ar fi lăsat pe Gorbaciov să facă prostii instituțiile cu care ar fi împărțit puterea.

China e una dintre puținele țări comuniste de pe glob.

Cine conduce Partidul Comunist Chinez conduce China. Și cum China e angajată în ascensiunea de Superputere (Rusia rămîne o putere regională, oricît ar vrea Putin ca lucrurile să stea altfel), un Congres al Partidului Comunist Chinez rămîne pentru întreaga lume de importanța unui Congres al PCUS prin alegerea secretarului general.

Una dintre marile slăbiciuni ale Superputerii numite URSS o constituia posibilitatea ca în fruntea PCUS să vină un nou lider. Marile schimbări din politica externă a Uniunii Sovietice au avut loc după venirea unui nou secretar general al PCUS.

Nichita Hrușciov după Stalin.

Leonid Brejnev după Nichita Hrușciov.

Mihail Gorbaciov după Leonid Brejnev.

(Deși după moartea lui Brejnev au fost doi secretari generali ai PCUS – Andropov și Cernevko – aceștia au condus prea puțin timp pentru a se impune în politica externă a Uniunii Sovietice).

Slăbiciunea schimbării ținea nu de posibilitatea ca în fruntea PCUS să vină un neisprăvit precum Mihail Gorbaciov, care a reușit să-și destrame propria țară, ci de zăpăceala primelor ani de condus.

Pînă cînd noul Țar punea mîna pe toată Puterea, Uniunea Sovietică își pierdea fermitatea în politica externă.

Am făcut această incursiune în istoria Războiului Rece pentru a semnala că marea problemă cu care s-ar fi putut confrunta China în perioada următoare ar fi fost venirea unui nou lider al PC Chinez.

Premisele pentru așa ceva erau date de prevederile legale și statutare care limitau numărul mandatelor de cinci ani la două.

Xi Jinping conduce PCC și China din 2012.

Teoretic, la Congresul XX ar fi trebuit înlocuit.

Practic însă, tot el va fi reales.

Pentru încă cinci ani în fruntea PCC și ca președinte al Chinei.

Condițiile ca acest eveniment extraordinar să se întîmple – un secretar general al PCC reales după 10 ani de conducere – au fost create prin modificări în Lege și în statut.

Indiscutabil, pentru ca să fie reales să conducă după două mandate, fiecare de cinci ani, Xi Jinping a tras sfori cu mult înaintea Congresului.

Ele însă n-ar fi avut eficiență dacă Establishmentul chinez n-ar fi fost conștient de slăbiciunea reprezentată de venirea unui nou lider. E lesne de gîndit ce s-ar întîmpla dacă Xi Jinping ar fi înlocuit cu un nou lider. Pînă cînd ar pune mîna pe manete, China ar fi vulnerabilă.

O parte însemnată din discursul lui Xi la începutul Congresului a fost dominată de referirile la securitate, la siguranță, la descurajarea strategică.

„Adaptați-vă și fiți pregătiți să rezistați la vânturi puternice, ape agitate și chiar furtuni periculoase!”, le-a spus el celor 2.300 de delegați ai partidului și evident chinezilor.

În interviul pe care mi l-a acordat pentru jurnal meu video, Dan Tomozei, excepționalul ziarist român din China, a ținut să semnaleze vizibila preocupare din ultimul timp a conducerii chineze pentru întărirea Armatei.

Deși Armata n-a fost neglijată, totuși, pînă în ultima vreme, în discursul public al Chinei preocuparea numărul unu era construcția pașnică.

Războiul din Ucraina, dar și politica agresivă a Americii în Asia (vezi crearea unui NATO asiatic, alcătuit din SUA, Anglia, Japonia, Australia și Coreea de Sud) au trezit China din iluzia destinderii planetare.

Pentru China e limpede că, alături de Rusia, e o țintă a Americii.

Că după Rusia vine rîndul Chinei.

În astfel de condiții, China nu-și poate îngădui o schimbare la vîrf.

Dincolo de bătălia din partid, realegerea lui Xi, pentru un alt treilea mandat, încălcînd regula impusă de Den Xiao Ping, dă semne că și China se pregătește de ce e mai rău: