Goga și iarăși Goga

Citesc că unii anulatori ai culturii, „progresiști” și neomarxiști îl acuză pe Octavian Goga că ar fi fost „poet cerșetor”, care s-ar fi lamentat mereu în poezia sa pentru pretinsa asuprire a românilor transilvăneni sub dubla monarhie austro-ungară, unde ar fi fost Raiul pe pământ, adică „La Belle Époque”.

Firește, poezia lui Goga nu are alura poeziei simboliste sau a celei din secolul al XXI-lea – dacă mai există o astfel de poezie autentică – dar nici nu se putea așa ceva. Nici poezia lui Victor Hugo nu a fost ca a lui Jacques Prévert, ci a fost în rând cu poezia romantică a secolului al XIX-lea. La fel, poezia lui Goga este una a timpului și spațiului său, comparabilă, de exemplu, cu poezia lui Ady Endre, al cărui prieten foarte apropiat a și fost.

Dar să spui că „lamentarea” lui Goga în poezie este falsă, fiindcă a fost falsă discriminarea românilor ardeleni înainte de 1918, reprezintă nu doar o blasfemie, ci o minciună sfruntată.

Chiar dacă nu am ști deloc detalii istorice legate de această apăsare etnică și chiar dacă am examina doar scena politică austro-ungară din 1918 și din anii precedenți, ne-am lămuri repede de absurdul catalogărilor pomenite mai sus.

În jurul anilor 1900, tot Imperiul Austro-Ungar fierbea din cauza luptei de emancipare a „minorităților” (în realitate, a popoarelor) care erau, de fapt, majoritatea. „Minoritățile”, adică cehii, slovacii, slovenii, croații, ucrainenii, sârbii, românii și alții, voiau să scape de „jug”, cum se spunea și se scria atunci.

De aceea, la finele Primului Război Mondial, în anul 1918, toate aceste „minorități”, denumite, unele cu dispreț, „populații de periferie” sau „popoare fără istorie”, s-au revoltat și s-au emancipat.

Atunci, imperiul cu picioare de lut, care a existat 51 de ani (1867-1918) s-a destrămat în câteva săptămâni și pe ruinele sale s-au format Cehia, Slovacia (devenite curând Cehoslovacia), Slovenia, Croația și s-au întregit România, Serbia (alăturată apoi, ca și alte foste provincii, Iugoslaviei), Polonia, Ucraina. Unele teritorii au fost apoi înghițite de colosul bolșevic (devenit ulterior Uniunea Sovietică), iar centrele fostului imperiu (adică țările dominante) s-au metamorfozat în republicile Austria și Ungaria, reduse la granițele lor etnice.

Să spunem că românii nu ar fi fost asupriți în Austro-Ungaria și că Octavian Goga s-a „lamentat” degeaba, dar cehii, slovacii, croații, slovenii și toți ceilalți s-au pornit „de nebuni” să se desprindă de vechii stăpâni și să facă state separate ori să se alăture celor existente?

La fel s-a spus și la destrămarea URSS, de către unii „patrioți” nostalgici după „imperiul roșu”, anume că „republicile” nu au fost recunoscătoare binelui făcut de Moscova. Care „bine”?

Dacă ar fi fost bine, oare pleca vreun popor sau fragment de popor de sub scut?

Dacă românilor (câteva milioane de oameni), cehilor, slovacilor, croaților, slovenilor, sârbilor, rutenilor, bosniacilor etc. le-ar fi fost bine în „Babilonul” austro-ungar, dacă Austro-Ungaria ar fi fost raiul pe pământ, se mai emancipa vreo țară, vreun popor, vreun om?

Cum să duci prostia, ignoranța, tupeul, xenofobia, șovinismul până într-acolo încât să-i absolvi pe stăpâni și să-i acuzi pe supuși?

Este clar că Austro-Ungaria a fost un eșec al istoriei și că, după circa cinci decenii de funcționare forțată, s-a frânt, s-a rupt, s-a coborât în neant. Absurdul vieții din această dublă monarhie este descris destul de bine și în literatură, dacă este să nu le dăm crezare istoricilor.

Este destul să-i citim pe Franz Kafka, pe Jaroslav Hašek, pe Karel Čapek, pe Robert Musil și pe mulți alții ca să înțelegem complicatul sistem de asuprire a popoarelor și a multor comunități și structuri sociale pus la punct de monarhia habsburgică și de aparatul său.

În literatura popoarelor și populațiilor supuse în imperiul cu aparență de mare civilizație sunt sute de opere care critică regimul. La noi, chiar și criticii propriului popor – românii nu aveau de ce să nu fie criticați, de alții ori de ei înșiși – cum este Emil Cioran, nu-și pot reprima respingerea față de regimul care avea câteodată alură de călău.

Filosoful folosea expresia „jandarmul cu pană de cocoș”, ca imagine ironică și simbolică pentru autoritatea austro-ungară de dinainte de 1918.

Acest jandarm maghiar devenise în memoria colectivă românească din Transilvania semnul administrației ungare apăsătoare, al disciplinei autoritare, al supravegherii și intimidării satelor românești. Uneori, Cioran este nostalgic după ordinea lumii dispărute, mai ales în comparație cu lentoarea și neseriozitatea Balcanilor, dar se înfiorează mereu, ca în copilărie, la amintirea „jandarmului cu pană de cocoș”.

Poezia lui Goga nu putea să nu evoce această lume nedreaptă în care a trebuit să-și trăiască poetul circa patru decenii din viață. Firește, cel plecat din Mărginimea Sibiului (ca și Cioran) a învățat foarte bine ungurește, s-a adaptat foarte bine la lumea aceea și s-a purtat mereu ca un cetățean fidel al statului în care trăia. Goga a fost, în același timp, un admirator al literaturii maghiare clasice și moderne.

A studiat încă din anii de liceu de la Sibiu și apoi ca student, la Universitatea din Budapesta, opera lui Petőfi Sándor și Madách Imre, și a fost un apropiat al lui Ady Endre. Madách Imre l-a atras pe Goga din tinerețe, primele încercări de traducere din „Tragedia omului” datând din anii de școală.

Apariția „Tragediei omului” în volum, în traducerea lui Goga, s-a produs în 1934 și a fost primită ca „o strălucită creație poetică având aceeași valoare ca și originalul”.

George Călinescu a observat că traducerea lui Goga e făcută într-o românească ce se apropie de perfecțiunea și frumusețea limbii lui Eminescu: „E limba și chiar stilul lui Eminescu, potrivit vremii noastre și e tocmai interesant să se vadă un poet clasic care izbutește să fie plastic prin vorbe, pentru ureche, nu prin colorism”.

Mult mai devreme, după debutul în volum, Titu Maiorescu notase: „Patriotismul a devenit unul din izvoarele poeziei lui Goga și-l inspiră în modul cel mai firesc. Dovada stă în aducerea și descrierea unor figuri obișnuite din viața poporului, care însă câștigă deodată – pe lângă valoarea și menirea lor normală – o însemnătate, am putea zice o iluminare și strălucire extraordinară, ce nu se poate explica decât din aprinderea luptei pentru apărarea patrimoniului național”.

În plan politic, Octavian Goga a fost partizanul democrației parlamentare, însă, după 1930, vederile sale se schimbă, simpatizând cu fascismul italian și cu nazismul german. A fost unul dintre liderii mișcării extremiste românești, extremismul de dreapta sau de stânga dominând atunci în mai toate țările Europei, de la Moscova la Lisabona. Ceea ce spun nu este deloc o scuză, ci o constatare.

Pentru „rezolvarea chestiunii evreiești”, adică pentru deposedarea de cetățenie a acelor evrei care intraseră fraudulos în țară, guvernul Goga-Cuza a dat legea din ianuarie 1938, pe care a studiat-o Alex. Mihai Stoenescu.

Ce reiese de aici? Estimările Regelui erau că această măsură va afecta maxim câteva zeci de mii de evrei, dar până la urmă a fost vorba de peste 225 000. Aceștia, au primit certificate de identitate valabile pe un an, cu posibilitatea de prelungire. Erau considerați străini fără pașaport și supuși regimului juridic ca atare.

Goga a justificat acest decret prin faptul că, între anii 1918 și 1924, în România s-ar fi infiltrat evrei din fostele imperii austro-ungar și rus. O parte dintre cei din fostul Imperiu Rus aduseseră multe dintre ideile bolșevice și aveau ca sarcină comunizarea României.

Or, guvernele României interbelice, indiferent de orientare, luptaseră pentru combaterea extinderii comunismului rusesc, ca să nu se repete și la noi ceea ce se petrecuse în Ungaria lui Bela Kun (inițial Cohen/ Kohn, născut la Șimleul Silvaniei și venit în Ungaria de lângă Lenin, din Rusia sovietică) sau în Bavaria. Chiar dacă aceste explicații nu-l absolvă pe Goga de vina măsurilor antisemite, el nu a trimis pe nimeni în lagăre, nu a provocat pogromuri și nu a ordonat moartea niciunui evreu. A murit în 1938.

Pe de altă parte, Octavian Goga a fost un mare luptător pentru unirea Transilvaniei cu România, pentru formarea statului național român unitar, statul care a fost validat (aproape întreg) de istorie, începând cu faimoasele 14 puncte wilsoniene și sfârșind cu toate tratatele internaționale de după 1920.

Din cauza activității sale politice desfășurate în Austro-Ungaria și în România, guvernul maghiar de la Budapesta i-a intentat lui Goga – ca cetățean austro-ungar – mai multe procese și i-a aplicat multe pedepse, între care un proces de înaltă trădare, la finalul căruia a fost condamnat la moarte în contumacie.

Octavian Goga are o creație literară care nu jignește pe nimeni și mai are o primă parte a vieții sale plină de idei și de idealuri democratice. A trăit intens 57 de ani, dintre care doar ultimii, cei de după 1930 sunt tarați de extremism, de antisemitism. A fost un poet luptător (poeta vates) și creștin. Ars poetica a sa este exprimată devreme, în poezia „Rugăciune” (1905): „Rătăcitor, cu ochii tulburi,/ Cu trupul istovit de cale,/ Eu cad neputincios, stăpâne,/ În fața strălucirii tale./ În drum mi se desfac prăpăstii,/ Și-n negură se-mbracă zarea,/ Eu în genunchi spre tine caut:/ Părinte, orânduie-mi cărarea!”.

„Părintele” i-a orânduit cărarea după voia lui și nu i-a făcut-o să fie întotdeauna dreaptă, netedă și lină. La finele vieții, presimțind moartea, poetul a scris: „Și cum, sub tâmpla mea fierbinte,/ O lume veche-mi reînvie,/ Nu câte-au fost îmi vin în minte,/ Ci câte-ar fi putut să fie”.

În această poezie, el însuși își vede viața ca „un joc de umbre și lumină”. Și pune umbrele înaintea luminii, ca și cum ar purta pe umeri greutatea lor strivitoare. Goga s-a căit și s-a condamnat singur. De aceea, noi nu mai avem cum și de ce să-l condamnăm. Cele multe și bune, care și „câte-ar fi putut să fie”, nu-i dau pace și le are clare în minte pentru că nun a apucat să le facă. Dar sunt multe dintre cele bune pe care le-a făcut. Și-atunci, dacă se știe din vechime că din orice om trebuie luată partea bună ca moștenire pentru viitorime, de ce să tulburăm lucrurile și lumea cu răzbunările noastre, cu răutățile noastre.

Se spune că Socrate a fost oprit într-o zi pe stradă de către un cunoscut:

„ – Dragul meu, trebuie să îți spun ceva despre prietenul tău. Tocmai am auzit că ... – Stai așa, îl opri Socrate. Înainte de a-mi spune mai departe va trebui să treci un test. Este vorba despre filtrul celor trei site. Prima este sita adevărului. Ai verificat dacă ceea ce urmează să-mi spui este adevărat? – Păi, nu, a răspuns omul. Este ceva ceea ce am auzit astăzi și ... – Am înțeles. Deci nu știi dacă ceea ce urmează să îmi spui este adevărat sau nu. Acum vine cea de-a două sită, a bunătății. Urmează să-mi istorisești un lucru bun despre prietenul acela? – Oh nu, este exact contrariul. – Deci, vrei să-mi spui un lucru rău despre prietenul meu și nici măcar nu știi sigur dacă este adevărat. Dar poate reușești să treci de a treia sită, cea a utilității. Ceea ce dorești să-mi spui despre prietenul meu îmi este de folos? – Nu, nu cred. – Deci, dacă vrei să îmi spui ceva care nu este nici adevărat, nici bun și nici folositor, la ce bun să-l mai spui?”.

Prin urmare – de-acum 2 500 de ani, de la Socrate citire –, înainte de a spune sau face un lucru, este bine să ne gândim dacă lucrul acela este adevărat, bun și folositor.

Eu adaug: chiar adevărat să fie lucrul, dacă este rău și dăunător, la ce să mai insistăm? Măsurile discriminatorii aplicate de Octavian Goga unor oameni sunt adevărate, dar oare este bine și folositor să le tot scoatem în față? Românii, poate, nu cunosc acest rău imens și trebuie să-l știe. După ce-l știu ce trebuie să facă? Să-l înfiereze și interzică  pe poet sau să nu mai facă niciodată greșelile comise de el? 

Goga rămâne pentru români „poetul pătimirii noastre”.

El vede „codrii verzi de brad”, „câmpurile de mătase”, dascălul și dăscălița, pe „mama-n colțul șurii”, casa părintească în a cărei curte crește cucuta și de pe-ai cărei pereți îngălbeniți „se dezlipește-n pături varul”, vede fete și feciori la horă, vede „dragostea de două veri cu fata popii Nicolae”, vede patimi și nevoi, vede tot universul de odinioară, cu slujbele la împăratul, cu Laie Chiorul și Anița crâșmărița. Vede și momentul când satul a început să-i zică „dumneata”.

Unora le pot părea „pășuniste” versurile de plângere a lui Goga, semne de frustrare a sentimentului de iobag ori de slugă. Aceste sentiment a fost real, dar cine oare l-a incumbat în mintea românului dacă nu orgoliosul stăpân maghiar, care, revenit călare în 1940 într-o parte a Transilvaniei a rostit față de români „Nics kegyelem!” („Fără cruțare!”)?

E mai bine și mai uman ca supușii să fie exterminați până și în burta mamelor lor, cum sunau unele instrucțiuni ale propagandei lui foarte civilizatului Horthy Miklos, tot în 1940? Goga a exprimat mentalitate de țăran supus, iar Horthy mentalitate de jandarm cu pană de cocoș. 

Oare crede cineva că dacă sunt distruse statuile poetului – câteva zeci bune în toată țara – se va șterge imaginea lui din mințile românilor, se vor arde cărțile lui și i se vor uita poeziile?

Revărsarea urii contra românilor și contra lui Goga poate să ajute la ceva?

Văd că este lăudată Primăria din Iași pentru că a fi avut „sânge în instalație” prin îndepărtarea statuii lui Octavian Goga de pe Copou, statuie care ar trebui topită și făcut „ceva folositor din metal”; sunt îndemnați toți primarii din țară să dea statuile jos, să schimbe denumirile de instituții și străzi, „pe criterii de bun simț”, care ar lipsi din „societatea noastră de țărani sau descendenți din țărani și mocani” proști.

Așa am ajuns: de la Octavian Goga la țărani și mocani, disprețuiți și condamnați!

Pentru ce? Pentru că ei, țăranii, au făcut țara asta numită România, în care, de bine-de rău, trăim și noi, epigonii de azi? Și asta mulțumită sacrificiului lor, inclusiv al lui Goga.

Supărații pe România nu mai au de ce să-și reverse frustrările aici, în Carpați, fiindcă acum sunt liberi să plece. Dar nu o fac, pentru că își pot exhiba veninul fără probleme, pe loc, inclusiv contra simbolurilor naționale.

Avea dreptate Umberto Eco când vorbea despre „invazia imbecililor”: „Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor cohorte de imbecili care înainte vorbeau numai la bar, după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului față de care spectatorul se simțea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr”.

Lumea citește ceea ce scriu dezaxații și nu știe (nu mai știe) să discearnă și crede că Octavian Goga a fost un căpcăun, că busturile lui mușcă sau străzile cu numele său înghit oameni. O mai mare gugumănie într-o societate democratică nu am mai văzut. „Ministerul Adevărului” al lui George Orwell va fi mic copil pe lângă ce vor unii să ne pregătească.

Oare acesta să fie prețul libertății la care am visat sub comunism? Să cădem dintr-o dictatură în alta?

În plus, cei care îl vor distrus pe Goga, cel demult mort, ar trebui să fie cineva, să fi făcut ceva în viață, să fi condus grupuri de oameni, să fi avut răspunderi, să fi fost urmat de mase mari de oameni, cum a fost urmat poetul. Altminteri, pentru oamenii cu scaun la cap, este ca și cum ai merge cu musca la arat.

Dacă Maiorescu și Călinescu l-au vorbit de bine pe Goga, putem noi să-l înfierăm? Dar cine au fost Maiorescu și Călinescu? Din păcate, există riscul ca noile generații adolescentine, fără criterii de comparație, fără cunoștințe acumulate în propria minte, crescute cu ideea de „tabula rasa”, să nu mai știe mai nimic și să ia de bune astfel de idei nihiliste.    

Pun o altă întrebare simplă: Dacă îl înfierăm pe Octavian Goga, dacă îi pătăm memoria, dacă îl facem călău, dacă îi topim statuile și îi interzicem numele, oare îi vor iubi mai mult românii pe evrei și vor condamna antisemitismul?

Și alta: Dacă anulăm memoria, istoria și cultura, oare vom trăi mai bine? Crede cineva sincer asta? Oare binele se cultivă prin rău și iubirea prin ură?

Dacă este așa, dacă sunt mulți care cred așa, atunci toată educația lumii se află în faliment. Închei cu o cugetare a lui Blaga, alt nedreptățit al sorții: „Există două realități a căror imensă zdrobitoare greutate nu o simțim, dar fără de care nu putem trăi: aerul și istoria”.

Octavian Goga face parte din istoria noastră și a fost ca aerul pentru mulți români care au făcut România. Nu mai huliți! 

Ioan-Aurel Pop

Citiți și Poziție extraordinară a acad. Ioan Aurel Pop: ”Radu Gyr și Octavian Goga fac parte din istoria culturii românești și trebuie păstrați ca atare. Regimurile care aplică legile retroactiv sau care sancționează vini din trecut sunt regimuri nedemocratice”