„O regulă majoră a democrației spune, de două mii cinci sute de ani încoace, că minoritatea se supune majorității. Dacă acest precept nu se respectă, se ajunge la haos, anarhie, dezordine.”

Alocuțiunea integrală rostită de președintele Academiei Române, profesorul Ioan Aurel Pop, de Ziua Limbii Române:

Ziua limbii române – 31 august 2022

        Revin cu aceleași probleme din anii din urmă, probleme rămase în suspensie, în ciuda unor intervenții imperative ale Academiei Române în spațiul public. Ziua limbii române (stabilită din 1990, în Republica Moldova și din 2013, în România) este o sărbătoare a spiritului românesc, fiindcă limba este efigia cea mai pregnantă a românilor. Limba este ca un organism viu care se naște, crește, se dezvoltă, îmbătrânește și moare odată cu poporul care a creat-o și căruia i-a servit ca mijloc de comunicare. De aceea, vorbim despre limbi vii și despre limbi moarte. A noastră este vie și, oricât de contaminată este cu neologisme, cu barbarisme, cu hiperurbanisme, cu prescurtări neobișnuite sau cu SMS-uri năstrușnice, nu trebuie să ne temem. Limba română a avut până acum puterea interioară de a rămâne ea însăși, în ciuda variatelor influențe. Dar oare astăzi mai are limba română această forță intrinsecă? Semnele nu sunt deloc încurajatoare.

        Limba și literatura română se studiază „cu program redus”, cu timp minim afectat gramaticii, cu trunchierea literaturii, fără respectarea aspectului diacronic. Literatura de dinainte de secolul al XX-lea devine, în ochii unora, minoră, iar succesiunea curentelor literare este declarată desuetă, depășită. Concomitența distruge succesiunea, încât valoarea unui scriitor nu mai este socotită în funcție de cadrul epocii sale, ci la nivelul de valoare absolută.

        Comunicarea corectă în românește nu se mai face prin studiul operelor literare validate, ci prin texte de viață cotidiană: regulamente, statute, legi, reportaje sportive, formulare de cereri. Faptul conduce la sărăcirea drastică a vocabularului, la pierderea proprietății exprimării, la dialoguri monosilabice și chiar la înlocuirea dialogului cu monologul.

        Introducerea abuzivă în școală a unor noi materii (discipline) se face, de regulă, în detrimentul orelor de română, istorie, geografie etc., ceea ce conduce la degradarea existenței noastre ca indivizi și ca popor. Rezultatul acestui păcătos parcurs (azi se zice trend!) este părăsirea limbii noastre. Vă rog să vedeți titlurile manifestărilor culturale și chiar științifice din România ultimilor ani: mai toate sunt în limba engleză.

        Decăderea vorbirii este dublată de neglijența scrierii. Din secolul al XIX-lea încoace, Academia Română normează limba prin reguli ortografice bine stabilite și aprobate prin lege. Din păcate, respectarea acestei legi este astăzi, pentru unii, facultativă. Conform Legii privind organizarea și funcționarea Academiei Române nr. 752/2001, în România, forul care „se îngrijește de cultivarea limbii române și stabilește regulile ortografice obligatorii” este Academia Română. Prin urmare, dacă regulile stabilite de Academie în privința limbii nu sunt respectate, se încalcă legea. Dar, neexistând mijloace de coerciție prevăzute de această lege, situația persistă, spre marea pagubă a spiritului românesc. Noua ortografie nu a fost aprobată în unanimitate și a stârnit numeroase discuții, dar o regulă majoră a democrației spune, de două mii cinci sute de ani încoace, că minoritatea se supune majorității. Dacă acest precept nu se respectă, se ajunge la haos, anarhie, dezordine.

        „Limba noastră-i limbă sfântă!”. Este un vers scris de părintele Alexe Mateevici acum mai bine de un secol și devenit, între timp, parte a unui imn de stat românesc. „Sfințenia” limbii vine la români din vremuri imemoriale și rezidă în rolul identitar al felului nostru de a exprima în cuvinte lumea înconjurătoare. Acest fel de raportare la lume ne-a păstrat vii ca popor, încât observația – făcută de umanistul Antonio Bonfini, spre finele secolului al XV-lea – că românii au dăinuit în spațiul lor pentru că și-au apărat mai mult limba decât viața ne definește. Limba noastră este viața noastră și, din fericire, ea mai are în sine propriile mijloace de apărare, de conservare și de dezvoltare, cu o condiție: să veghem ca specialiști asupra ei. Aceasta a fost prima menire a noastră ca instituție, menire asumată la 1866, iar Academia Română nu va abdica de la această misiune niciodată.

Acad. Ioan Aurel Pop,
Președintele Academiei Române