L-am ascultat, l-am privit slujind cu înfrigurare, ca înaintea Tronului lui Dumnezeu, am vorbit cu el în tihna brazilor.

Era de un firesc frapant, ca un brad lângă izvor, în care cântă vântul șoaptele iubirii. Nu avea niciodată acel complex de superioritate trist al oamenilor cu funcții sau cu ștaif. Vorbea domol, așezat, cu o ironie blândă, de o finețe aparte. Te simțeai lângă un bunic sfânt, care îți povestește din război. Când povestea, se oprea câteodată și ofta, mintea lui ajungând la pârleazul vreunei dureri. Și-o ostoia cu o gură de apă rece, dintr-o ulcică de lut.

Părintele Pimen. O bibliotecă ascunsă, discretă, plină de miresme de vremuri apuse. Au trecut peste el prigoane, suferințe, dar a rămas cu acel zâmbet de copil, al omului care se roagă. Este unul dintre foarte puținii oameni care chiar au citit cărțile mele, pe care i le-am dăruit. Știa pasaje întregi, mă întreba, se bucura amintindu-și. 90% dintre oameni primesc cărți și le bagă la pușcăria bibliotecii, încuiate pentru un viitor incert. Părintele citea. Era însetat mereu de idei, căuta sensuri adânci, își scotocea mintea scormonind izvoarele. Era un teolog fin și un slujitor desăvârșit. Știa cuvintele Sfinților Părinți și le urma cu smerenie. Dăruia înțelepciune.

Când tata era profesor la Seminarul de la Neamț, părintele Pimen era preot muzeograf la mănăstirea Putna. Prin 70. Pe aleea de brazi de la Seminar, tata ridicase un pic glasul într-o conversație mai acută cu mama. Părintele era pe o băncuță, citind, și a auzit discuția. S-a apropiat smerit și a zis: Domnul profesor, vă rog, fiți blând, fiți bun cu doamna. Femeile sunt ca niște flori, sensibile. Pălesc imediat dacă dau de vântul cel rece de la răsărit.

Tata mormăia nervos: lasă-mă, părinte în pace. Vezi-ți de călugăria matale. Te bagi acum și în discuții de familie?

Peste 10 ani, episcop vicar la Iași, părintele Pimen i-a adus aminte tatei: ei, părinte, nervii tinereților. Eu nu te-am urât nicio clipă. Mă durea doar inima de doamna atunci. Sper că te-ai mai calmat, a zis zâmbind.

Tata a zis: preasfințite, mi-a trecut într-o clipă.

Ei, a zis Pimen, în sufletul unei femei, fiecare durere rămâne pentru totdeauna. Iartă, dar rana rămâne.

Când treceam prin Suceava, mergeam cu tata la el, îi mai dădeam câte o carte. Era însuflețit de bucurie. Ne dădea șerbet cu apă rece.

Mi-a zis: scrie, părinte, că toate ale lumii trec, dar ideile și simțirile pe care le cultivi în mințile oamenilor rămân ca mărturie pentru rai.

E o liniște de început de lume, acum. Nu îi era frică de moarte. Vorbea despre moarte cu umor, îi zicea baba cu coasa.

În soborul Dumnezeieștii Liturghii din cer, o mână de om, în genunchi, îmbrăcat în veșminte aurii, se roagă pentru poporul român.

Dumnezeu să-l aibă în sânul Lui!

Vedeți și Testamentul ÎPS Pimen: Când o să fiu băgat în mormânt, vreau să se audă în surdină un bucium. Pentru că este prea frumoasă Bucovina și prea frumoase cântecele noastre românești