De cele mai multe ori, acest joc al uitării este făcut chiar de media, prea obosită să mai urmărească subiecte care se anunțau importante pentru opinia publică, să le mai consemneze deznodământul, oricât de cu tâlc ar fi el.

Mai țineți minte circul cu mutatul datei Paștelui? Nu? Păi, să ne reamintim, iar pentru asta, voi rezuma cele scrise de mine la zi, pe subiect.

În plin post al Învierii Domnului, o serie de cetățeni s-au apucat să bată lumea la cap cu ideea de a muta Sărbătoarea Paștelui. Capul acestei serii de cetățeni, proastă alegere avea să se dovedească, spuneam la vremea respectivă, adică cel care a ieșit primul cu tema pe piața, a fost Adrian Papahagi, mai rămas în memoria publicului ca politician fumegos, decât ca filolog și eseist, din păcate pentru domnia sa, om cu carte aflându-se. Pe la mijloc de Săptămână Mare, acesta a anunțat public:

 

Imediat, l-a secondat Teodor Baconschi, alt personaj și el mai cunoscut publicului din peripețiile sale politice, decât  din cele culturale, cu toate că și domnia sa și-a tocit coatele pe băncile unor școli de prestigiu.

Inițial, mi-am spus că nu este nimic ciudat, au lansat oamenii public o temă, anunță elegant ce au de gând, sunt astfel chemați alături cei care sunt de acord. Nu a fost să fie chiar așa, pentru că în mai puțin de o zi, nu a mai fost nimic elegant. Unii, cum este și firesc, nu au fost de acord cu ideea și au exprimat asta, care cum au putut.

S-a prăvălit cerul, mai ales pe Adrian Papahagi, el a cedat nervos primul, și la rândul său a răsturnat tineta. Toți, de la fașă până la barbă albă, de la opincă până la vlădică, au fost acuzați, în diferite forme, de prostie, și într-o singură formă, de putinism. Adică, toți cei care nu erau de acord cu ideea sa, se găseau în automat acord cu Vladimir Putin.

Imediat, lui Adrian Papahagi i-a ținut tira și Teodor Baconschi, ajutat și de o vechime respectabilă în ideea că toți cei care au alte păreri, se trag din „mahalaua ineptă”, formulă folosită în batjocura celor care găseau că Traian Băsescu, sau Elena Udrea, sau Monica Macovei, sau Laura Coduța Kovesi, chiar nu mai știu, nu au miros tocmai de roze, ba chiar dimpotrivă.

Nici asta nu ar fi nimic, mi-am spus, cei doi țin la tăvăleală, le place scandalul, politicieni cu școala lui Băsescu urmată la zi, ce mai. Ceea ce m-a șocat a fost altceva. Insistența celor doi pe ideea că toți ar trebui să tacă, pentru că ei sunt foarte culți și foarte deștepți. Chestie pe care au tot repetat-o, până la ridicatul din sprâncene specific medicilor, atunci când își aruncă ochii pe un set de analize și constată că pacientul nu stă bine deloc. Dar deloc-deloc!

Un singur exemplu, din zeci. Unei doamne care l-a cam luat peste picior, Adrian Papahagi i-a răspuns așa:

Repet, doar un exemplu din nenumărate. Dar, vorba medicilor imagiști, de cele mai multe ori, un singur RMN este suficient.

De aici încolo, povestea a devenit chiar distractivă, spuneam tot eu, s-a prăbușit în cel mai comic ridicol cu putință. Au intrat în luptă greii, Vladimir Tismăneanu, Andrei Pleșu, ba chiar și Grigore Cartianu a sărit de sub duș. Să mă ierte ceilalți erudiți și savanți, că nu-i menționez, dar m-am oprit doar la corifei.

Normal, a urmat întrebarea firească, ce o fi cu oamenii ăștia? Mi-am răspuns plecând de la ipoteza  că ei sunt chiar sinceri, sunt convinși că bine-merită, dar lumea este și rea, și proastă. Ce nu știu ei, este că omul deștept nu spune niciodată că este deștept și nici măcar nu o gândește tainic, pentru că nu are nevoie de așa ceva, ba chiar se ia peste picior, conștient fiind de tragi-comedia materiei, alteori este îndoit de ceea ce altora le pare adevăr.

Intelectualul de soi are îndoieli, cade pe gânduri, tresare înfiorat de neliniști și este întristat de limite. Nu-l consolează decât gândul că poate cel mult intui absolutul, dar nici de asta nu este sigur. Eu îi văd a fi de fapt doar niște pisălogi complexați și ridicoli, care bârâie lumea:

Pentru mine, deștept este ăla care îmi spune sau scrie într-o carte ceva ce mută o piesuliță în mine, ceva ce nu pot uita lesne, ceva ce se așterne în mine după uitare. Nicidecum, nu pot fi cei care ambalează fel de fel de banalități și de truisme în foi smulse din dicționarele de neologisme și de termeni filosofici, nici maeștrii rezumatelor întocmite silitor după operele marilor gânditori și cu atât mai puțin, cei care mi se bagă în ochi, care mi se așază, intrați de afară, între geam și perdea și mă bâzâie de acolo cum că ei sunt deștepți și eu prost, cu gândul de a trece de perdea, ca să sugă din paharul în care mai am o brumă de must.

Cum au reușit oamenii aceștia să transforme o temă serioasă, una care ține de esența Ortodoxiei, într-un fel de banc cu Bulă, mă întrebam în finalul editorialului meu? Îmi răspundeam tot eu: simplu și eficient, au acționat savant, ca erudiții deștepți.

Dar lucrurile nu aveau să se oprească aici. Imediat, alți cetățeni aflați în categoria „intelectualilor cu pretenții”, la inițiativa lui Adrian Papahagi, au trimis o scrisoare Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în care își exprimau „dezideratul unității creștinilor în celebrarea Paștelui”. Biserica nu a întârziat cu răspunsul, iar petenților li s-a comunicat că depeșa le „va fi luată în discuție cel mai probabil la proxima ședință a Sfântului Sinod”.

„Proxima ședință a Sfântului Sinod” avea să aibă loc la începutul lunii iunie. În cadrul ei s-au discutat și decis mai multe chestiuni, dar nu s-a pus nicio clipă problema luării în atenție a ridicolului demers. Mă așteptam. În limbaj diplomatic, locul sintagmei „du-te de aici cu tâmpeniile astea” a fost luat de formularea „vom lua în discuție cel mai probabil…”. Adică, „probabil”. Bun! Și „probabil” a rămas.

Ar mai fi de răspuns la o întrebare. De ce nu le-a tăiat din capul locului BOR macaroana pretențioșilor intelectuali auto-intitulați „Ai  Bisericii”? Pentru ca a acționat ca la Carte, așa cum scrie în Biblie, fix după îndemnurile din Proverbele 26:4-12: „Nu răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu semeni și tu cu el. Răspunde însă nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înțelept. […] Dacă vezi un om care se crede înțelept, poți să ai mai multă nădejde pentru un nebun decât pentru el.”

În prima fază BOR nu a răspuns „nebunului după nebunia lui”, ci i-a promis că va mai vedea, ca să nu semene cu „nebunul”. În faza a doua, nu a luat „nebunia” în discuție, răspunzând astfel „nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înțelept”. De ce? Pentru că avea de a face cu  „un nebun care se crede înțelept”, specie mult mai periculoasă decât „nebunul” pur și simplu, cel care stă în banca lui.