Din prostie și lăcomie, s-a pierdut un an în care puteau fi salvate sute de mii de vieți și se puteau evita pagube economice uriașe. Rezultatul va fi același.

O analiză de Ryan McMaken pe site-ul Institutului Mises pe care am tradus-o pentru cititorii ActiveNews.

*

A trecut un an de la invazia Rusiei în Ucraina.

În ciuda afirmațiilor Washingtonului și ale aliaților săi mediatici, potrivit cărora Rusia ar reprezenta viitorul Al Treilea Reich și că va invada curând jumătate din Europa, se dovedește că nu este nici pe departe adevărat.

De fapt, lucrurile s-au derulat așa cum am prezis aici, la mises.org.

-       Rușii nu intenționează să ocupe nici o altă bucată din Europa cu excepția estului Ucrainei;

-       Nu este München 1938.

-       Sancțiunile economice nu au produs mari pagube regimului rus;

-       Majoritatea lumii manifestă o atitudine ambiguă față de conflict;

-       Conflictul se va încheia foarte probabil printr-un acord negociat – contrar dorinței Washingtonului.

Realitatea este că, în ciuda eforturilor Statelor Unite și ale NATO de a transforma conflictul din Ucraina în Al Treilea Război Mondial, acesta rămâne un conflict regional.

Se pare că lumea nu este interesată să facă sacrificii pentru a implementa politica SUA în Ucraina și că mulți sesizează ipocrizia din spatele discursului Washingtonului despre respectarea suveranității naționale.

Este și o lecție importantă despre ce înseamnă să pleci urechea la radicaliștii războiului care promovează întotdeauna un război total ca „soluție” pentru orice criză internațională.

Este evident că Statele Unite vor să poarte acest război până la ultimul ucrainean. Un război pe care Washingtonul îl prezintă ca pe o cruciadă globală, în stilul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Se pare însă că alți gânditori mai pragmatici – i.e. francezii și germanii – admit că negocierile sunt o soluție mult mai umană.

Au dorit un „Moment München”

La doar câteva zile după invazia Rusiei, hegemoniștii occidentali au început să declare că invazia reprezintă un război de cucerire mondială.

De exemplu, Matthew Kroening de la Foreign Policy a afirmat că Vladimir Putin a manifestat un interes evident pentru a „resuscita vechiul Imperiu Rus, iar alte țări vulnerabile din Estul Europei – Polonia, România sau statele baltice – ar putea fi viitoarele”(cucerite).

Kroening a conchis imediat că bugetul militar al Statelor Unite trebuie DUBLAT.

Un alt autor a insistat asupra faptului că invadarea Ucrainei are un „iz de München”.

John Storey, de la Australian Strategic Policy Institute a afirmat că „lecția uitată a Münchenului” i-a permis lui Putin să devină „o copie perfectă a dictatorului german Adolf Hitler”.

Storey a întrebat într-un stil îngrijorător: „Statele baltice și Europa de Est vor fi următoarele?”, repetând conștiincios linia de partid conform căreia tancurile rusești ar urma să ajungă curând în centrul Europei.

Da, „lecția München”, care este invocată neîncetat și fără îndoială nu a fost „uitată” – nu a fost niciodată potrivită pentru a descrie războiul din Ucraina.

O asemenea gândire i-a făcut chiar pe unii experți să afirme că un război mondial nuclear „merită”.

Totuși, adevărata lecție care trebuie trasă aici este lecția din 1914: nu trebuie să permitem alianțelor militare să împingă marile puteri la reacții excesive, care la rândul lor duc la catastrofe mondiale.

Grupul „münchenezilor” dorea o imobilizare masivă împotriva Rusiei, la începutul lui 2022. Nu a reușit, slavă Domnului.

Rusia nu este o amenințare mondială

De la bun început a fost clar că Rusia nu are capacitatea de a susține ocupația unor teritorii care nu găzduiesc un număr important de etnici ruși sau de simpatizanți ruși.

Acest lucru nu se potrivește deloc cu capacitățile celui de-Al Treilea Reich.

De aceea, nu este surprinzător că ocupația rusă rezistă doar în sud-estul Ucrainei și în Crimeea. În acest stadiu, Rusia încearcă să împingă frontierele zonei sale de ocupație cât mai adânc posibil în regiunile cu puternică minoritate rusă.

Însă chiar și acest lucru s-a dovedit dificil pentru Moscova. Rusiei îi lipsesc pur și simplu resursele pentru a înfrunta pe oricine altcineva decât pe vecinii săi săraci.

În plus, pentru a împotmoli Rusia, NATO nu a avut nevoie decât de o mică parte a resurselor disponibile în alianță.

Membrii europeni ai NATO, în majoritatea lor, au promis și trimis Ucrainei în general arme vechi și foarte puține arme de ultimul tip.

De exemplu, Washington Post nota recent că „contribuțiile Occidentului sunt încă mici”.

Recentele promisiuni de tancuri Leopard din Germania, Danemarca și Olanda s-au dovedit a fi tancuri „recondiționate”, cu o vechime de peste 40 de ani.

Mai mult, nici unul dintre aceste tancuri nu va ajunge înainte de venirea verii.

La sfârșitul lui noiembrie, contribuțiile militare reunite ale Germaniei, Marii Britanii și Franței abia s-au ridicat la 5 miliarde de dolari.

Aceasta reprezintă 6% din bugetul militar al Rusiei și un infim 0,5% din PIB-ul combinat de 10.000 de miliarde de dolari al Germaniei, Marii Britanii și Franței.

Dar ajutorul militar al SUA? Este nevoie cu siguranță de o sumă uriașă pentru a contracara mastodontul rus?

Ei bine, ajutorul militar american nu depășește 50 de miliarde de dolari la începutul lui 2023. Aceasta reprezintă 6% din bugetul militar american și 0,20% din PIB-ul SUA.

În plus, guvernul american recunoaște acum că nici măcar nu știe ce se întâmplă cu armele pe care le trimite în Ucraina. Mai exact, câte din cele 50 de miliarde de dolari ajung cu adevărat să fie folosite pentru apărarea Ucrainei? Cu siguranță, nu toate.

Dacă doar de atât este nevoie să contracarezi Rusia în Estul Ucrainei, este greu de priceput cum ar putea regimul de la Moscova să reprezinte o amenințare existențială pentru Vestul Ucrainei, necum pentru oricare alt stat din Europa.

Acest lucru ilustrează cât de inutil este amestecul Statelor Unite în acest conflict. Rusia nu reprezintă o amenințare pentru Statele Unite, în afara cazului în care Statele Unite escaladează conflictul până la nivelul unui război nuclear.

Dacă europenii se simt amenințați, ei se pot apăra ușor, ținând cont de imensitatea blocului lor economic în raport cu Rusia.

Europenii au resurse mai mult decât suficiente pentru a „sta alături de Ucraina”, indiferent de modul în care ar dori să definească acest lucru.

Da, i-ar putea obliga pe europeni să renunțe la o parte din pensiile lor guvernamentale și din uriașele lor ajutoare sociale pentru a-și finanța propria apărare militară.

Însă nu există absolut nici un motiv pentru care contribuabilii americani trebuie să fie responsabili de stipendierea europenilor, în timp ce aceștia își savurează cocteilurile în lungile lor vacanțe.

Lumea nu este unită împotriva Rusiei

Poate pentru că a văzut că Rusia nu reprezintă o amenințare militară convențională dincolo de „zonele limitrofe”, cea mai mare parte a lumii nu a aprobat declanșarea unui nou război rece.

Deși purtătorii de cuvânt ai NATO au salutat cu entuziasm adoptarea rezoluțiilor ONU care condamnă Rusia, este remarcabil cât de multe țări au ales să se abțină de la vot.

Săptămâna trecută, adunarea generală a ONU a votat din nou o rezoluție care condamnă invazia Rusiei și face apel la retragerea trupelor ruse.

O sută patruzeci și una de țări au votat pentru, însă treizeci și două de țări s-au abținut de la vot (șapte au votat împotrivă).

Printre cele 32 de țări s-au numărat China, India, Pakistan și Africa de Sud.

India, o aliată a SUA și „cea mai mare democrație din lume”, pare să nu fi fost interesată să se alăture NATO în privința acestei rezoluții.

Africa de Sud, o altă mare economie și democrație mondială, s-a ținut și ea departe de această afacere.

De fapt, singurul membri BRICS care a votat în favoarea rezoluției a fost Brazilia.

Votul a fost motivat parțial de chestiuni practice. Conducerea politică a acestor țări pur și simplu nu dorește să își sărăcească populațiile pentru a fi pe placul Washingtonului.

Însă rezistența vine și din faptul că cea mai mare parte a lumii știe că pretențiile americane privind respectarea suveranității naționale și a dreptului internațional sunt doar de fațadă.

Invaziile americane și campaniile de bombardamente împotriva Irakului, Libiei și Siriei au demonstrat cu claritate că Statele Unite sunt cât se poate de relaxate când e vorba de violarea suveranității naționale, dacă acest lucru convine intereselor americane.

Așa-zisa ordine internațională bazată pe reguli nu înseamnă în mod evident nimic pentru Statele Unite, când le incomodează.

(Trebuie de asemenea remarcat că regimul ucrainean a susținut invazia din Irak și a trimis cinci mii de soldați pentru a ajuta Statele Unite să ocupe această țară, chipurile suverană).

Ce înseamnă toate acestea pentru Rusia? Înseamnă că unele dintre cele mai mari puteri economice ale lumii au semnalat că nu au nici un interes să rupă Rusia de economia mondială și că refuză să se debranșeze de la petrolul, gazele și produsele alimetare rusești.

Sancțiunile nu au ruinat Rusia

Statele Unite nu au reușit să își asigure acordul mondial pentru a izola economic Rusia.

De aceea, Statele Unite au fost nevoite să se bazeze pe sancțiuni coercitive – nu doar împotriva Rusiei, ci și a celor care continuă să facă afaceri cu Rusia.

Statele Unite trebuie acum să cheltuiască timp și resurse pentru a pune în aplicare „sancțiuni secundare”, menite să constrângă țările care nu îi fac jocul. Washingtonul a ajuns el însuși în poziția de a amenința în mod repetat alte țări decât Rusia cu „consecințe” pentru încălcarea sancțiunilor americane.

Însă, în ciuda tuturor fanfaronadelor Washingtonului pe acest subiect, în mod evident, sancțiunile americane nu au reușit să ruineze economic Rusia.

Cifre recente arată că sancțiunile petroliere americane împotriva Rusiei „nu au reușit mare lucru pentru a frâna fluxul țițeiului brut rusesc”.

Sau, așa cum spune CNBC, sancțiunile petroliere „au eșuat total”.

Aceasta nu înseamnă că sancțiunile – cele mai mari dictate de la Al Doilea Război Mondial încoace - nu au nici un efect, ci doar că ele nu pot schimba datele jocului.

În schimb, sancțiunile au creat o motivație pentru alte state de a găsi modalități suplimentare pentru a evita sancțiunile SUA în viitor.

După cum Agathe Demarais notează în Foreign Policy:

„Rusia, Iran, China și alte țări aflate în dezacord cu SUA își măresc eforturile de a-și vaccina economiile împotriva sancțiunilor. Aceste măsuri nu au mare legătură cu ocolirea sancțiunilor: ele reprezintă mai degrabă măsuri preventive pentru a face potențialele sancțiuni financiare total ineficiente. Aceste mecanisme cuprind eforturile de dedolarizare, crearea de alternative la SWIFT (sistemul belgian care conectează toate băncile din lume) și crearea de monede digitale ale băncilor centrale.”

Referirea la „alte țări” este esențială. Cu cât Statele Unite își folosesc puterea lor financiară ca pe o armă împotriva altor țări, cu atât acest lucru va impulsiona aceste țări să găsească mijloace pentru a se elibera de lumea financiară dirijată de SUA.

Aceste eforturi vor exercita o presiune „în jos” asupra dolarului în anii următori.

De la bun început, „capitularea necondiționată” nu a fost o opțiune

În general, Statele Unite și-au păstrat retorica „schimbării de regim” pentru țările mici și sărace, incapabile să riposteze.

Totuși, după invadarea Ucrainei, mulți comentatori occidentali au început să ceară o schimbare de regim și în Rusia.

Cel mai important, pe 26 martie, președintele Joe Biden a afirmat că Putin „nu trebuie să mai rămână la putere”, deși ulterior a fost nevoit să retracteze.

Nu doar că perspectivele unei schimbări de regim într-o țară dotată cu arsenal nuclear sunt foarte periculoase, dar numeroși observatori recunosc că răsturnarea lui Putin este mai ușor de zis decât de făcut.

În plus, o atare decizie garantează că regimul Putin ar fi înlocuit cu un regim care să se opună expansionismului rus.

De fapt, noul regim ar putea foarte ușor să fie „mai rău”, conform criteriilor NATO.

Este o pilulă greu de înghițit de americani, care sunt atașați de vechea obsesie a „capitulării necondiționate” în toate conflictele militare în care se angajează.

Modelul este capitularea Japoniei din Al Doilea Război Mondial.

Totuși, realitatea este că majoritatea zdrobitoare a conflictelor militare se termină prin reglementări negociate.

Cu toate acestea, în prima jumătate a anului 2022, toți cei care au făcut apel la negocieri pentru încetarea războiului – cu scopul de a pune capăt vărsării de sânge – au fost calificați drept susținători ai Rusiei.

Doar o victorie totală, ni s-a spus, era singurul deznodământ acceptabil.

Aceste zile se apropie de sfârșit.„Victoria totală” a Ucrainei, definită ca o retragere totală a Rusiei, nu a fost niciodată probabilă.

Realitatea merge mai degrabă în sensul pe care diplomații francezi îl recunosc în privat.

Așa cum a relatat Wall Street Journal săptămâna trecută, liderii francezi și germani spun acum că regimului ucrainean că trebuie să aibă în vedere negocieri de pace.

„Nu încetăm să repetăm că Rusia nu trebuie să câștige, dar ce înseamnă acest lucru? Dacă războiul durează suficient de mult cu această intensitate, pierderile Ucrainei vor deveni nesustenabile”, a declarat un înalt oficial francez. „Și nimeni nu crede că vor putea recupera Crimeea.”

Generalul Petr Pavel, președintele ales al Republicii Cehe și fost comandant NATO, a declarat cu ocazia Conferinței de la Müchen (săptămâna trecută):

„Am putea ajunge într-o situație în care eliberarea anumitor părți din teritoriul ucrainean ar putea duce la mai multe pierderi de vieți decât ar fi suportabil pentru societat... Am putea ajunge la un moment în care ucrainenii să înceapă să se gândească la alt deznodământ.”

Sfârșitul jocului se apropie, și el este un acord negociat.

Din nefericire, un acord care va veni după uriașe pierderi de vieți, atât de ucraineni cât și de ruși, dar și pierderi enorme de capital și infrastructură.

Un acord care ar fi putut fi încheiat mai rapid și cu aceleași pierderi teritoriale pentru Ucraina, care se vor înregistra în orice caz.

Statele Unite ar fi putut renunța la obsesia lor de a face Ucraina un avanpost al NATO.

Regimul de la Kiev ar fi putut renunțala a transforma Ucraina într-un etno-stat, în care rusofonii să fie cetățeni de mâna a doua.

Statele Unite și Ucraina ar fi putut recunoaște că nu vor putea recupera Crimeea.

În loc de toate acestea, au ales să prelungească războiul, iar rezultatul înseamnă probabil sute de mii de morți care nu erau necesare.

Faptul că Rusia este agresorul nu schimbă această realitate.

A fi o țară mică și săracă în vecinătatea Rusiei a fost dintotdeauna o tristă realitate pentru unii.

De aceea, o politică externă responsabilă pentru aceste state constă în a adopta poziții care limitează vărsările de sânge inutile, găsind în același timp mijloacele pentru a coexista cu rușii.

În loc de asta, Statele Unite și Ucraina au ales să facă teorii despre onestitate și morală, în timp ce liderii NATO își debitau lozincile despre „schimbare de regim”, „victorie totală”, „Müchen”și „ordine bazată pe reguli”.

Nici una din ele nu salvează vieți.

Cei care promovau necesitatea unui război total și „nici un fel de pace până la victoria totală” s-au înșelat îngrozitor.

Iar costurile au fost uriașe.