Odată cu noua organizare a Comisiei Europene, care va intra în vigoare peste câteva săptămâni, statele membre ale UE vor deveni în totalitate vasalele Ursulei von der Leyen și are comisarilor săi.

Un editorial de Thomas Fazi publicat de Unherd pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.

*

Uniunea Europeană este pe cale de a intra în ceea ce se anunță a fi una dintre cele mai sumbre faze ale istoriei ei zbuciumate. În câteva săptămâni, noua Comisie Europeană a Ursulei von der Leyen  va intra oficial în pâine, moment în care von der Leyen va dobândi un control aproape nelimitat asupra politicilor blocului.

Luna trecută, când von der Leyen a prezentat noua compoziție și noua structură organizațională a Comisiei, până și media corporatistă prietenoasă față de Bruxelles (Politico) a trebuit să admită că asistăm, practic, la o „lovitură de stat”.

Plasându-și loialiștii în poziții cheie și marginalizându-și criticii, instaurând o rețea complicată de interdependențe și competențe intersectate care împiedică oricare membru, luat individual, să dobândească prea multă influență, președinta Comisiei a pregătit scena pentru o „preluare forțată a puterii” de la nivel național la nivel supranațional fără precedent, care va concentra și mai tare autoritatea în mâinile Bruxellesului – și, mai ales, în mâinile lui von der Leyen, personal.

Von der Leyen se ocupă intens cu transformarea Comisiei „dintr-un organ colectiv într-un birou de președinte”,nota Alberto Alemanno, profesor de dreptul UE la HEC Paris.

Dar ce vedem azi este culminația unui proces de lungă durată. Comisia își tot extinde, pe furiș, puterile de multă vreme, evoluând de la un organ tehnic la un adevărat actor politic, ceea ce rezultă într-un transfer masiv de suveranitate de la nivelul național la cel supranațional, pierderea încasându-se la nivelul controlului democratic și al răspunderii.

Numai că, în acest moment, această „comisionalizare” este dusă la un cu totul alt nivel de magnitudine.

Să ne uităm, în particular, la politica externă, apărarea și securitatea blocului european. Faptul că von der Leyen s-a folosit de criza din Ucraina pentru a forța o extindere a puterilor executive ale Comisiei, de sus în jos – ceea ce duce, de facto, la o „supranaționalizare” a politicii externe a UE (deși Comisia nu are, formal, nicio competență în acest domeniu), a trecut relativ neobservat – iar el înseamnă o aliniere tot mai evidentă a blocului la strategia NATO (sau, mai degrabă, o subordonare).

Un aspect important al aceste manevre este numirea în posturi cheie din zona de apărare și politică externă a unor reprezentanți ai Țărilor Baltice (populație totală: puțin peste 6 milioane), care au fost acum propulsați pe lanțul trofic al puterii politice pentru că împărtășesc poziția über-războinică a lui von der Leyen față de Rusia.

O figură proeminentă este Andrius Kubilius, fost prim-ministru al Lituaniei care, dacă va fi confirmat, va prelua funcția de prim-comisar UE pentru apărare. Kubilius, despre care se știe că are legături foarte strânse cu ONG-uri și think tank-uri finanțate de SUA, va fi responsabil de industria de apărare europeană, iar așteptarea este ca el să facă presiuni pentru o mai mare integrare a producției militar-industriale.

Mai mult, Kubilius a făcut parte din consiliul de consultare al International Republican Institute și a fost membru al Inițiativei EuroGrowth a Atlantic Council – două organizații atlantice al căror principal obiectiv este să promoveze interesele corporatiste și geopolitice ale SUA la nivel mondial.

Numirea lui Kubilius vine împreună cu cea a Kajei Kallas, fost prim-ministru al Estoniei, în funcția de șef al politicii europene externe și de securitate; a finlandezei Henna Virkkunen în rolul de vice-președinte executiv și comisar pentru tehnologie; și a lui Vladis Dumbrovskis, din Letonia, în funcția de comisar pentru economie și productivitate.

Nu ar trebui să ne surprindă că Atlantic Council, care a avut o poziție foarte războinică față de conflictul Rusia-Ucraina, a aplaudat formarea acestui „escadron baltic”, în care vede un semn că blocul european consideră Rusia ca „principală amenințare” și că UE va rămâne aliniată Americii pe subiectul Ucraina și alte subiecte geopolitice, cum ar fi China.

Pe lângă remodelarea politicii externe a UE, von der Leyen urmărește și să centralizeze procesul bugetar al Uniunii – mișcare care îi va consolida și mai mult puterea. În sistemul actual, circa două treimi din fondurile structurale ale UE sunt acoperite de politicile regionale sau de coeziune socială, fiind, în mare parte, gestionate de regiuni pentru implementarea proiectelor europene. Dar von der Leyen vrea acum să răstoarne complet acest sistem.

Noul plan bugetar pentru 2028-2034 propune să se creeze, pentru fiecare stat membru, câte o singură „oală” națională, care va determina ce se cheltuiește în fiecare domeniu – de la subvențiile pentru agricultură la  cele pentru locuințe.

În modelul propus de von der Leyen, banii nu vor mai fi dați organelor locale, ci guvernelor centrale, la nivel național, sub condiția – și aici e cheia – ca sumele să fie utilizate conform instrucțiunilor primite de la Bruxelles.

În esență, asta va crea un sistem instituționalizat de șantaj financiar, oferind Comisiei un instrument foarte puternic pentru a pune presiune pe statele membre să se conformeze cu agenda UE, refuzând eliberarea fondurilor în caz de nesupunere.

Criticii (Politico) susțin, de asemenea, că asistăm la o fumigenă menită să elimine programele existente și să reorienteze banii spre noile priorități, cum ar fi apărarea și întărirea industriei.

Mai departe, planul impune formarea unui comitet ad hoc de decizie care va păstori procesul bugetar. Acest grup va fi format din Ursula von der Leyen însăși, departamentul pentru buget și secretariatul general, care operează sub directa autoritate a președintei.

Această centralizare va prelua puterea de la regiuni, care au, adesea, politici mai conservatoare, și de la alte departamente ale Comisiei, trecând-o direct în mâinile lui von der Leyen.

Abordarea tot mai autoritară a președintei Comisiei a fost foarte evidentă în recenta confruntare cu Viktor Orban, în Parlamentul European, unde von der Leyen a încălcat orice protocol diplomatic și l-a atacat vehement pe prim-ministrul maghiar.

Ea l-a înfierat pe Orban pentru că menține relații diplomatice și economice cu Rusia, spunând că el este „un risc de securitate pentru toată lumea” și criticând, implicit, încercările acestuia de a negocia o pace cu Vladimir Putin.

Orban a respins atacul, vorbind de strategia dezastruoasă adoptată de UE în chestiunea Ucrainei, de faptul că, unde Comisia ar trebui să fie „neutră” și să joace rol de „garant al tratatelor”, von der Leyen se comportă de o manieră inadecvată politic.

„Europa nu este Bruxelles și nu este Strasbourg”, a spus Orban. „Europa este Roma, Berlin, Praga, Budapesta, Viena, Paris. Este o alianță de state naționale”. 

Pe fond, Orban are, desigur, dreptate: națiunile europene și popoarele lor sunt depozitarele capitalului cultural, civilizațional și – dacă-mi pot permite – spiritual al Europei.  Ele sunt „Europa” în sensul cel mai fundamental.

Dar adevărul este că UE a încetat de multă vreme să mai fie o „alianță de state naționale”.

Acum mai bine de 15 ani, Comisia a exploatat „permacriza” Europei pentru a-și spori radical – deși pe ascuns – influența în zone de competență care, până atunci, aparțineau în mod clar guvernelor naționale – de la bugetele financiare  și politicile de sănătate la afaceri externe și apărare.

Ca urmare, prin intermediul Comisiei, UE a devenit, de facto, o putere suverană cvasi-dictatorială, care are autoritatea de a-și impune agenda asupra statelor membre și cetățenilor lor, indiferent de aspirațiile democratice ale acestora.

Această „lovitură de stat prin preluarea competențelor” a atins noi dimensiuni în primul mandat de președinte al Ursulei von der Leyen (2019-2024), ca răspuns la crizele Ucraina și Covid-19 – iar, acum, în cel de-al doilea ei mandat, este pe cale să se instituționalizeze.

Din multe puncte de vedere, sentimentul este că UE a intrat ferm în ultimul stadiu al Uniunii Sovietice. Confruntată cu prăbușirea societală și economică a blocului, cu crizele politice care escaladează, cu colapsul legitimității democratice și intensificarea revoltelor „populiste”, elitele politico-economice europene au ales să declare război total împotriva a ce a mai rămas din democrație și suveranitate națională.

Cuiele coșciugului tehno-autoritarist al Uniunii Europene se bat tot mai adânc. Pentru o rază de speranță, ne putem uita la Uniunea Sovietică, acum treizeci de ani: reacția autoritaristă la criza sistemului sovietic nu a făcut decât să accelereze prăbușirea regimului. Va fi, oare, la fel și în cazul UE?