Cine a fost Andrei Șaguna? Strămoșii săi, alături de alte mii de macedoromâni, își părăsiseră locurile natale, din cauza opresiunii otomane, stabilindu-se din Grabova în Miskolc, în nord-estul Ungariei. 

Părinții săi, Naum Șaguna și Anastasia Muciu, ambii de origine macedoromână, au adus, din familie, o mare dragoste de neam, de tărie în credința străbună. Pînă în 1814 soții Șaguna împreună cu copiii lor au trăit în armonie. Mergîndu-i rău cu negoțul, peste familia lui Naum Șaguna au venit vremuri grele, cu necazuri și sărăcie mare, fapt care a îngrijorat mult pe mamă, care se gîndea neîncetat la buna educație a copiilor săi. Tatăl lui Șaguna, scăpătase materialicește, în 1814, ca să poată salva onorabil de la o prăbușire financiară, sfătuit și susținut de episcopul catolic din Eger, Ștefan Ficher, împreună cu cei trei copii, trece la catolicism, cu toată opoziția soției sale. S-au înțeles că copiii pe cheltuiala epsicopiei vor fi crescuți în credința catolică. Cu toată energia, Anastasia s-a opus acestui act, și împreună cu cei trei copii a plecat la Pesta, la tatăl său, cu dorința să-și crească copiii în Legea ortodoxă. Bunicul ia nepoții la sine, pentru a le da o creștere îngrijită, fiindcă tatăl copiilor, din cauza sărăciei nu mai era în stare a le-o da.

Episcopul Ficher, într-o scrisoare din 7 octombrie 1814, adresată chiar palatinului (vornicul), îl roagă să binevoiască a da ordin diregătorilor din Miskolc ca cei doi copii mai mărișori ai Anastasiei, Evreta și Ecaterina, să fie luați cu sila de la bunicul lor, ca să-i crească episcopul catolic cu cheltuiala sa, iar pe cel mai mic, pe Anastasiu, să-l lase deocamdată în grija mamei sale și a bunicului pînă la vîrsta de școală, urmînd apoi să fie luat și el spre a fi crescut în religia catolică.

Rezistența Anastasiei a nemulțumit pe arhiepiscopul catolic, Fischer, în fața căruia soțul său a declarat că trece la catolicism. De aceea Fischer face o scrisoare către guvernul ungar, în 1815, în care arată înțelegerea sa cu Naum Șaguna privitoare la educația catolică a copiilor săi, la care soția sa s-a opus și a plecat pe furiș la Pesta. În concluzie, el cere ca cei doi copii mai mari să fie aduși cu sila înapoi la Miskolc, iar cel mai mic, Anastasiu, de 5 ani, să fie lăsat mamei sale pînă la anii de școală și apoi dat preotului catolic din Miskolc pentru catehizare.

Între timp, Naum Șaguna moare (1815). Anastasia ia soarta copiilor în mîinile sale și nu va ceda sub nici o formă presiunilor catolice. Ea face imediat o cerere la împărat să-i dea voie să-și crească copiii în Legea ortodoxă, dar este refuzată, pentru că tatăl lor a fost catolic.

Anastasia, cu ajutorul rudeniilor sale bogate și care aveau relații influente, a izbutit a se mai împotrivi cîtăva vreme poruncilor venite de la curte. Abia trece însă un an, cînd îi sosește din Viena un nou ordin (30 august 1816), prin care era cerută să-și trimită copiii numai decît în grija episcopului Fischer, spre a fi crescuți de acesta în credința catolică.

Anastasia la 13 septembrie 1816 înaintează către Palatinul țării o nouă cerere, în care declară, că se va supune ordinului și va pleca cu copiii la Miskolc, numai să nu fie despărțiți de ei. Totodată frații ei Gheorghe și Naum Muciu iau asupra lor îndatorirea de a o ajuta cu bani, ca să-și poată crește copiii și promit că nu vor împiedica educația, ce era acum definitiv hotărît.

Copiii au primit educație catolică, dar fiind împreună cu ei, mama lor a știut să exercite asupra educației o influență statornică și mult mai hotărîtoare, decît catolicii. Mitropolitul Șaguna își aducea și la bătrînețe cu drag și cu recunoștință aminte, cum în vîrsta copilăriei cînd frecventa școala catolicilor din Miskolc, mamă-sa îl învăța acasă rugăciunile străbune și cum îl trimitea duminica și în zile de sărbători cu prescuri la biserica ortodoxă pentru ridicarea căreia au jertfit amîndoi bunicii lui, atît Evreta Șaguna cît și Anastasiu Mihail Muciu.

Acasă, copiilor săi, Anastasia li-a dat o bună și temeinică educație ortodoxă, iar aceștia, ajungînd la maturitate, părăsesc pe rînd Catolicismul și revin la Ortodoxie, declarînd fiecare că fac acest pas nesiliți de nimeni, aceasta fiind conștiința lor.

Cu întoarcerea tînărului Andrei la Ortodoxie, la 29 decembrie 1826, încetează dureroasa dramă a Anastasiei pentru viitorul fiilor săi. Aici se sfîrșește drumul crucii pe care l-a urcat nobila mamă, vreme de 12 ani, între 1814-1826. Lupta eroică, devotamentul și jertfa neprecupețită a venerabilei Anastasia n-au fost zadarnice. Subliniem că tot la dorința mamei sale, tînărul Anastasiu studiază Teologia la Vîrșeț, apoi se călugărește în 1833, luînd numele de Andrei. Convinsă că și-a făcut datoria de mamă creștină față de copii și de Legea străbună, Atanastasia Șaguna trece la cele veșnice în ianuarie 1836, la vîrsta de 51 de ani. 

În anul 1871 fiind obosit și bolnav, Andrei Șaguna și-a făcut testamentul. Averea personală de 600 000 coroane a lăsat-o școlilor și bisericii. Testamentul prevede pînă la cele mai mici amănunte modul cum are să fie administrată această avere, spre progresul bisericii, școlii și a culturii. A dispus să fie înmormîntat la Rășinari, fără pompă, fără discursuri, iar serviciul divin să fie săvîrșit de un popă sătesc. Șfîrșitul a survenit în ziua de 28 iunie 1873. Era privegheat pe patul de suferință de cel mai apropiat colaborator al său, episcopul Nicolae Popea. Pe acesta l-a privit adînc și ia adresat ultimele cuvinte: "Cu mine e gata Nicolae. Ce va veni numai UNUL poate ști. Toate sînt în ordine; avețî-vă bine, nu vă sfădiți."

După moartea lui Andrei Șaguna s-a scris mereu despre multiplele aspecte ale activității sale, mai cu seamă despre cele bisericești, culturale și național-politice. Cel mai apropiat om al său, episcopul Nicolae Popea scria despre el:”...avea o minte foarte ageră; cuprindea lucrurile la moment; de multe ori nici nu-l asculta pe om pînă la sfîrșit, că-l întrerupea cu vorbele: Te pricep! Judecata-i era clară, matură, serioasă în toate lucrările fără deosebire, încît părerea lui avea mare trecere la bărbați, ca și la locurile cele mai înalte. Memoria lui era extraordinară. Își aducea aminte de cele mai îndepărtate timpuri, de întîmplări care se petrecuseră de mult, istorisîndu-le ca și cum ar fi fost din timpul cel mai apropiat. Adeseori cerea acte vechi oficioase din arhivă, spunîndu-le numărul și, de multe ori, chiar data lor. (...)

Șaguna era omul care știa să se adapteze situațiilor și posibilităților. În biserică era omul bisericii; după chemarea sa monahală era călugăr, după cea arhierească era arhiereu; în societate era om de lume, în politică era om de stat.” Despre el ministrul Eötvös József a afirmat: „Șaguna are minte cît o jumătate de țară”.

În 1904 Nicolae Iorga făcea o constatare impresionantă: „Puține nume sunt așa de populare în Ardealul românesc ca al lui Andrei Șaguna. Chipul lui, cu ochii strălucitori și larga barbă răsfirată e în mintea tuturora și-n conștiința generală a intrat faptul definitiv că acest maiestuos bătrîn a fost, de pe scaunul său de arhiereu, un cîrmuitor de oameni și un îndreptător al vremurilor...”

Eötvös József scria despre prietenul său: „Șaguna nu a murit ca să înceteze a trăi, ci a murit ca să trăiască mai glorios, să trăiască în veci.”

Descendent al macedoromânilor din preajma Moscopolei, Andrei Șaguna a fost un om providențial, diplomat și negociator fără pereche în istoria Transilvaniei. A fost conștient de chemarea sa, cuvîntarea rostită la Carloviț, cu ocazia instalării sale ca episcop, nu lasă nici o urmă de îndoială în această privință. În clipa solemnă a învestirii el declară în fața tuturora: „Tu, Doamne știi, că către scopul meu a alerga doresc: pre românii transilvăneni din adîncul lor somn să-i deștept și în voe către tot ce-i adevărat, plăcut și bun să-i trag”. El și-a urmărit scopul propus cu luciditate, perseverență și pricepere deosebită. Activitatea sa în istoria Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania și Ungaria e una de temelie.

Cu toată smerenia lui, cu adevărat călugărească, poporul dreptcredincios l-a cinstit cum se cuvine și după moarte, încît s-a creat un adevărat „cult popular” al mitropolitului Andrei. 

Zeci de oameni de cultură, români, dar și străini, au scris cărți și alte lucrări despre viața și strădaniile sale întru slujirea Bisericii și a neamului său, socotindu-l drept cel mai de seamă ierarh pe care l-a avut Biserica românească în tot decursul istoriei sale.

Cunoscînd evlavia clerului și poporului față de acest mare ierarh luptător si rugător pentru credința ortodoxă, la 28 octombrie 2011 a fost proclamată canonizarea sa ca sfînt al Bisericii Ortodoxe Române, cu dată de prăznuire în fiecare an la 30 noiembrie.