Dar, pentru mine și pentru cei din ce în ce mai puțini pe care Parcele ne mai lasă se depene firul pe care îl torc, numele lui Horia Alexandrescu este și va rămâne legat, în mod deosebit, de acei primi pași în lumea presei, ani în care am trăit experiențe care ne-au marcat devenirea și din care am învățat să respectăm și să apărăm demnitatea cuvântul scris, rostit și tipărit.

 L-am cunoscut pe Horia în toamna lui 1968, atunci când, studenți fiind, pregăteam apariția primului număr al revistei ,,Universitas’’. Eram,pe atunci, o echipă de entuziaști studenți ai Universității București- Jeana Gheorghiu, Andrei Aszody, Poli Popescu, Victoria Cogan și Zoia Ceaușescu-, căreia Horia i s-a adăugat cu talentul și cu sagacitatea sa. Aveam să ne întâlnim, peste câțiva ani, în echipa redacțională a ziarului „Scânteia tineretului” și nu doar în echipă, ci chiar în același birou de la etajul 3 din corpul B al fostei Case a Scânteii. Birou în care coabitam noi, redactorii din secțiile propagandă și sport ale cotidianului. Prilej cu care Nea Fănuș- Fănuș Neagu-oaspetele nostru de onoare, ne-a botezat:„Secția capul și picioarele”. Ar fi multe de povestit despre modul profesionist în care Horia și colegul său Vasile Căbulea își scriau textele reușind, nu o dată, să dea valoare ideii de mesaj de sub mesaj, evitând, în acest fel, capcanele cenzurii și, ulterior, ale autocenzurii. O voi face, promit, cu o proximă ocazie, dar până atunci fac o mențiune aparte pentru foarte citita rubrică a ziarului în care Nadia Comăneci dialoga cu ctitorii, rubrică a cărei realizator era, desigur, Horia Alexandrescu.  

 Păstrez de atunci multe amintiri, pe care spre că timpul îmi va da puterea să le reunesc într-o carte, dar, în această cernită împrejurare, voi pomeni doar una care, cred, dobândește valoare de simbol. Mă refer la vizitele pe care le făcea tatăl lui Horia, domnul Toma Alexandrescu dacă nu greșesc, el însuși om care a trudit în lumea presei, împrejurare care, pe bună dreptate, îi dădea dreptul să intre în birou fără teama că ne deranjează.  Ei bine, de fiecare dată, domnia sa bătea la ușă și numai după ce unul dintre noi, de obicei Horia, mergea să îi deschidă, intra în încăpere. Era, în acest gest atât de simplu, un semn emoționat și frumos de respect pentru ceea ce înseamnă meseria de gazetarilor, pe care, el însuși om al breslei, nu vroia să o stingherească în nici-un fel. Lecție de meserie și de viață pe care sunt convins că Horia de aici a deprins-o și, cu siguranță, a transmis-o și fiicei sale, Anca, o remarcabilă prezență a presei noastre.

Firește, în noul curs al evenimentelor de după decembrie 1989, am avut ocazia să mă întâlnesc cu Horia de mai multe ori. Dar, dintre toate amintirile pe care le am strâns din aceste întâlniri,una anume  mi se pare a fi cea mai încărcată de înțelesuri acum, când scriu despre felul în care cofratele nostru și-a înțeles și și-a onorat profesia și breasla. Mă refer la modul categoric și demn în care jurnalistul și mentorul de gazete Horia Alexandrescu a reacționat atunci când un grup de veleitari a încercat ca, printr-un un puci regizat, să preia, abuziv și insolent, conducerea democratic aleasă și legal recunoscută a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Țin minte ca acum, la reuniunea care a avut loc în saloanele legendarei cafenele Capșa, în ziua în care a fost dezvelită placa comemorativă cu prilejul împlinirii unui veac de la constituirea uniunii noastre, am făcut mai mult fotografii împreună cu Horia și cu alți confrați. Prilej cu care Horia mi-a spus:,,Da bătrâne, așa este și așa vreau să rămână! Să fim împreună și în fotografii, dar, mai ales, în viață’’.

„Împreună” iată un cuvânt care capătă  tulburătoare înțelesuri acum când înțelegem, că deși grav bolnav fiind, Horia Alexandrescu nu a renunțat să scrie și să își rostească gândurile. Dovedind , prin aceasta, că ne este „împreună” în efortul nostru comun ca gazetari și ca adevărați cetățeni ai unei Românii confruntată cu atât de multe opreliști și provocări.

  Acestea au fost câteva dintre amintirile pe care le-am adunat și le păstrez din cele mai mult de cinci decenii în care m-am aflat împreună cu Horia Alexandrescu pe cărările vieții și ale profesiei. S-a spus, nu o dată, că se numește jurnalism ceea ce ne va interesa mâine mai puțin decât azi. Poate că este adevărat, dar eu cred că există multe și temeinice argumente și dovezi care pot și trebuie să ne convingă că ziariștii, acești neobosiți istorici ai clipei, își binemerită dreptul la neuitare. Cu siguranță, Horia Alexandrescu fiind unul dintre aceștia!