

Ți-e dor?
Nu mi-e dor!
Hai, recunoaște că ți-e dor!
Nu-mi este, dǎ-mi pace, femeie!
Atunci de ce tot pozezi vazele astea?
Pentru că-mi plac și pentru că a trebuit să mă țigănesc cu fiu’ meu pentru ele. Le-am găsit pe marginea drumului, printre alte obiecte de dat, mi-au plăcut, le-am luat, le-am spălat și atât.
Dacă nu ți-e dor, de ce le așezi mereu în aceeași ordine?
Bine, mi-e puțin dor, dar numai puțin…
De ce ți-e dor?
Mi-e dor de orașul meu, de cărările din Apuseni, de nunți, de vioara cu goarnă, de terasele de pe Corso, de slǎnina afumatǎ, de oameni beți, de oameni treji, de oamenii care se supără dacă nu mănânci la masa lor, de înjurături, de sfințenia țăranilor bătrâni, de mirosul de tămâie din Biserică, de talǎngile vacilor, de drumurile mele, mi-e dor să aud vorbindu-se ungurește, mi-e dor să mă opresc la hanurile de pe marginea șoselelor, de puținii prieteni pe care-i am acolo. Mi-e dor de toate astea dar numai puțin pentru că mi-am reprimat toate dorurile, cu bunǎ știință.
De ce?
Ca să nu sufăr.
(Dialog cu mine însămi)
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Sparge cușca celor reprimate
Dor, știm, zborurile înalte
Să lăsăm inima să salte
Bucurie intensă, Libertate!