Mai trebuie amintit prostia ce i-a ieșit din gura lui Kappl cu privire la naționalism. El compune o opera rock din Cité am înțeles și sunt și versuri de Radu Gyr. Ok . Tot respectul dar a trebuit sa dea cu aia de pămînt puninudu-l la colt pe cel care a adus primul teatru evreiesc în România și care scria versuri depsre țară cu unghiile pe pereții pușcăriilor. Deh trebuia sa dea bine la presa la cei care confunda naționalismul creștin cu xenofobia cu fascismul. Nicio legătură pentru ca adevarul va trebui spus dece și pentru ce s-au intimplat și dece toată elita intelectuala dar și muncitorească și-au arătat simpatia fata de mișcarea legionară. TOt ce mișcă în materie de intelectuali bă chiar totul pornind de la Eminescu erau clare probele pentru ca altcumva nu mai existam. l-am acuzat public am dat de pămînt cu el pe cine a vorbit gura fără el. Gandhi poate fi numit fascist? a fost geniul marelui lider și a vorbit despre naționalism. la noi naționalismul creștin nu este exclusivist. dar nu da bine. iata ce spunea Eliade despre naționalism și i-am transmis așa ceva distinsului muzician fără principii las și dezinformat acest Joseph kappl. Eliade despre naționalism: Mircea Eliade - România în eternitate
Naționalismul nu e numai marea iubire pentru morții și pământul nostru, ci este mai ales setea de eternitate a României. Nu iubești numai tot ce a fost al strămoșilor tăi și ce este încă al tău – ci vrei ca acest tot să fie în eternitate, să rămână peste și dincolo de istorie. Îți iubești țara și neamul pentru că știi că numai așa vei putea rămâne și tu aici, în istorie, legat și păstrat de pământ.
Eternitatea pe care insul și-o închipuie, o cucerește sau o cerșește singur – este o cu totul altă problemă decât această eternitate colectivă, a neamului întreg. Aici răzbate setea omului de concret, setea de a ști păstrate veșnic locurile și experiențele pe care le-a cunoscut și le-a apărat câteva zeci de ani, câteva clipe. Cred că în orice fel de naționalism trăiește, mai mult sau mai puțin manifest, această iubire pentru eternitatea neamului. Și mi se pare că nu este decât un singur fel de a-ți sluji neamul și țara: de a lupta, pe orice cale, pentru eternitatea lor. Luptă pe care fiecare o înțelege după firea și iubirea lui. Dar numai setea eternității poate transfigura acest sentiment și această luptă. Numai prezența eternității poate depăși politica. Toate acțiunile noastre pe acest pământ ar deveni meschine și deșarte dacă n-ar fi intuiția eternității, care să le dea o altă valoare și o altă tărie. Sensul existenței și datoria fiecărui om este creația. Creația de orice formă: echilibrul interior, familie vie, operă, gând. Nae Ionescu spunea, cândva, că singura datorie a statului este de a îngădui și ajuta pe orice om să creeze. Orice formă de viață organizată – de la formele biologice până la cele statale – are aceeași menire și același scop: ca fiecare dintre membrii săi să creeze, să continue a rămâne viu și fertil. Dar ce este altceva această creație, decât setea de eternitate, cel mai cert și mai valid instinct omenesc? Naționalismul nu poate face nici el excepție; creația și, deci, eternitatea sunt axele și premisele sale.
Cei mai glorioși „naționaliști” nu sunt eroii, nici șefii politici; care nu fac decât să conducă destinele istorice ale neamului lor. Cei mai glorioși „naționaliști” sunt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea. Există o sete de eternitate în fiecare om, sete pentru neamul și țara lui. Dar există și o altfel de eternitate: un salt dincolo de istorie, prin care o țară și un neam intră și rămâne în eternitate. Un salt pe care l-au făcut vechea Grecie, Italia, Franța, Anglia, Germania, Rusia. Orice se poate întâmpla cu Italia, acum; poate să fie înfrântă, robită, ștearsă de pe fața pământului. Dar nici o forță istorică nu va putea să scoată Italia din eternitate. Nici o revoluție, nici un măcel, nici un cataclism nu va putea ucide pe Dante Alighieri, pe Michelangelo, pe Leonardo. Chiar dacă toate muzeele ar fi distruse, chiar dacă toate bibliotecile ar fi incendiate – acești mari italieni, alături de atâția alții, vor continua să domine și să fertilizeze lumea. Oricât de mare ar fi saltul care s-ar întâmpla în istorie – salt înainte sau salt înapoi – lumea va avea veșnic nevoie de această Italie din eternitate. După cum lumea va avea veșnic nevoie de Eschil, Platon, Cervantes, Shakespeare.
Mă gândesc că sunt țări ce au ieșit din istorie și au intrat în eternitate printr-un singur creator, printr-un singur geniu. Bunăoară Rusia, prin Dostoievski; sau Danemarca prin Sören Kierkegaard. Poate fi o mai vastă și mai legitimă mândrie a unui neam decât saltul acesta dincolo de eternitate printr-o mare creație spirituală, care poartă cu ea toate virtuțile rasei? Ceea ce istoria păstreză în milioane de exemplare cenușii și impure, eternitatea primește în câteva exemplare perfecte, care oglindesc geniul și forțele creatoare ale națiunii întregi. Milioanele se transformă, sau se alterează (Grecia clasică) – dar acele câteva exemplare perfecte nu-și vor putea trăda niciodată neamul, nu se vor putea niciodată transforma în altceva decât ceea ce sunt. De aceea mi se pare că o națiune care izbutește să aleagă din sânul ei câteva genii în cinci veacuri de istorie – este o națiune care nu are de ce să se teamă. Orice i s-ar întâmpla în viitor – și-a cucerit de pe acum eternitatea…
Mă gândesc cu groază că și pe noi, românii ne așteaptă o „eternitate”: proverbul. Intrăm în proverbele celorlalte națiuni, așa cum a intrat scoțianul, irlandezul, ovreiul – și, în Peninsula Balcanică, țiganul. Am ajuns de pomină; și, până ce vom fi cunoscuți peste hotare prin capodoperele noastre sau prin românismul nostru, suntem cunoscuți prin politica și dezmățul nostru intern. Nu știu dacă fiecare dintre dumneavoastră își dă seama cât de grav suntem compromiși. Numai câțiva pași, și intrăm în iremediabil – de unde nimeni nu ne va mai scoate. Proverbul va ajunge stăpânul nostru; și așa după cum, cu sau fără dreptate, se spune despre bulgari că sunt proști, despre polonezi că sunt îngâmfați, și despre spanioli că sunt grozavi în dragoste – tot așa se va spune și despre români că sunt hoți. A și început să se spună: nu numai prin gazetele și cercurile politice europene, ci și prin proverbe. Ascultați unul din ele, cules de Knickerbocker, „Quand quelqu’un vole, c’est la cleptomanie. Quand plusieurs volent, c’est une manie. Quand tout un peuple vole, c’est la Roumanie!” Nu vă plesnește obrazul de rușine? Aceasta este eternitatea care ni se pregătește. Aceasta este tot ce a făcut pentru noi, de la victorie încoace, politica, administrația și cultura noastră oficială.
Un gazetar italian, al cărui nume nu-l mai citez, de rușine, povestește că un mare demnitar bulgar îi spunea: „În caz de război, armata noastră pornește spre Iugoslavia, iar în România trimitem un milion de lei. Jumătate pentru presă, jumătate pentru restul țării”. Glumă idioată? Poate că da. În orice caz, o glumă pe care nimeni nu are curajul s-o facă asupra Iugoslaviei, asupra Germaniei sau Italiei. O glumă care trece de la om la om, peste granițele noastre. Și care ne pregătește cel mai nedrept proverb care ni se poate potrivi. Trebuie să iubești România cu frenezie, s-o iubești și să crezi în ea împotriva tuturor evidențelor – ca să poți uita gradul de descompunere în care am ajuns."
Mircea Eliade, „România în eternitate”, București, 13 octombrie 1935.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Păcat!
Naționalismul nu e numai marea iubire pentru morții și pământul nostru, ci este mai ales setea de eternitate a României. Nu iubești numai tot ce a fost al strămoșilor tăi și ce este încă al tău – ci vrei ca acest tot să fie în eternitate, să rămână peste și dincolo de istorie. Îți iubești țara și neamul pentru că știi că numai așa vei putea rămâne și tu aici, în istorie, legat și păstrat de pământ.
Eternitatea pe care insul și-o închipuie, o cucerește sau o cerșește singur – este o cu totul altă problemă decât această eternitate colectivă, a neamului întreg. Aici răzbate setea omului de concret, setea de a ști păstrate veșnic locurile și experiențele pe care le-a cunoscut și le-a apărat câteva zeci de ani, câteva clipe. Cred că în orice fel de naționalism trăiește, mai mult sau mai puțin manifest, această iubire pentru eternitatea neamului. Și mi se pare că nu este decât un singur fel de a-ți sluji neamul și țara: de a lupta, pe orice cale, pentru eternitatea lor. Luptă pe care fiecare o înțelege după firea și iubirea lui. Dar numai setea eternității poate transfigura acest sentiment și această luptă. Numai prezența eternității poate depăși politica. Toate acțiunile noastre pe acest pământ ar deveni meschine și deșarte dacă n-ar fi intuiția eternității, care să le dea o altă valoare și o altă tărie. Sensul existenței și datoria fiecărui om este creația. Creația de orice formă: echilibrul interior, familie vie, operă, gând. Nae Ionescu spunea, cândva, că singura datorie a statului este de a îngădui și ajuta pe orice om să creeze. Orice formă de viață organizată – de la formele biologice până la cele statale – are aceeași menire și același scop: ca fiecare dintre membrii săi să creeze, să continue a rămâne viu și fertil. Dar ce este altceva această creație, decât setea de eternitate, cel mai cert și mai valid instinct omenesc? Naționalismul nu poate face nici el excepție; creația și, deci, eternitatea sunt axele și premisele sale.
Cei mai glorioși „naționaliști” nu sunt eroii, nici șefii politici; care nu fac decât să conducă destinele istorice ale neamului lor. Cei mai glorioși „naționaliști” sunt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea. Există o sete de eternitate în fiecare om, sete pentru neamul și țara lui. Dar există și o altfel de eternitate: un salt dincolo de istorie, prin care o țară și un neam intră și rămâne în eternitate. Un salt pe care l-au făcut vechea Grecie, Italia, Franța, Anglia, Germania, Rusia. Orice se poate întâmpla cu Italia, acum; poate să fie înfrântă, robită, ștearsă de pe fața pământului. Dar nici o forță istorică nu va putea să scoată Italia din eternitate. Nici o revoluție, nici un măcel, nici un cataclism nu va putea ucide pe Dante Alighieri, pe Michelangelo, pe Leonardo. Chiar dacă toate muzeele ar fi distruse, chiar dacă toate bibliotecile ar fi incendiate – acești mari italieni, alături de atâția alții, vor continua să domine și să fertilizeze lumea. Oricât de mare ar fi saltul care s-ar întâmpla în istorie – salt înainte sau salt înapoi – lumea va avea veșnic nevoie de această Italie din eternitate. După cum lumea va avea veșnic nevoie de Eschil, Platon, Cervantes, Shakespeare.
Mă gândesc că sunt țări ce au ieșit din istorie și au intrat în eternitate printr-un singur creator, printr-un singur geniu. Bunăoară Rusia, prin Dostoievski; sau Danemarca prin Sören Kierkegaard. Poate fi o mai vastă și mai legitimă mândrie a unui neam decât saltul acesta dincolo de eternitate printr-o mare creație spirituală, care poartă cu ea toate virtuțile rasei? Ceea ce istoria păstreză în milioane de exemplare cenușii și impure, eternitatea primește în câteva exemplare perfecte, care oglindesc geniul și forțele creatoare ale națiunii întregi. Milioanele se transformă, sau se alterează (Grecia clasică) – dar acele câteva exemplare perfecte nu-și vor putea trăda niciodată neamul, nu se vor putea niciodată transforma în altceva decât ceea ce sunt. De aceea mi se pare că o națiune care izbutește să aleagă din sânul ei câteva genii în cinci veacuri de istorie – este o națiune care nu are de ce să se teamă. Orice i s-ar întâmpla în viitor – și-a cucerit de pe acum eternitatea…
Mă gândesc cu groază că și pe noi, românii ne așteaptă o „eternitate”: proverbul. Intrăm în proverbele celorlalte națiuni, așa cum a intrat scoțianul, irlandezul, ovreiul – și, în Peninsula Balcanică, țiganul. Am ajuns de pomină; și, până ce vom fi cunoscuți peste hotare prin capodoperele noastre sau prin românismul nostru, suntem cunoscuți prin politica și dezmățul nostru intern. Nu știu dacă fiecare dintre dumneavoastră își dă seama cât de grav suntem compromiși. Numai câțiva pași, și intrăm în iremediabil – de unde nimeni nu ne va mai scoate. Proverbul va ajunge stăpânul nostru; și așa după cum, cu sau fără dreptate, se spune despre bulgari că sunt proști, despre polonezi că sunt îngâmfați, și despre spanioli că sunt grozavi în dragoste – tot așa se va spune și despre români că sunt hoți. A și început să se spună: nu numai prin gazetele și cercurile politice europene, ci și prin proverbe. Ascultați unul din ele, cules de Knickerbocker, „Quand quelqu’un vole, c’est la cleptomanie. Quand plusieurs volent, c’est une manie. Quand tout un peuple vole, c’est la Roumanie!” Nu vă plesnește obrazul de rușine? Aceasta este eternitatea care ni se pregătește. Aceasta este tot ce a făcut pentru noi, de la victorie încoace, politica, administrația și cultura noastră oficială.
Un gazetar italian, al cărui nume nu-l mai citez, de rușine, povestește că un mare demnitar bulgar îi spunea: „În caz de război, armata noastră pornește spre Iugoslavia, iar în România trimitem un milion de lei. Jumătate pentru presă, jumătate pentru restul țării”. Glumă idioată? Poate că da. În orice caz, o glumă pe care nimeni nu are curajul s-o facă asupra Iugoslaviei, asupra Germaniei sau Italiei. O glumă care trece de la om la om, peste granițele noastre. Și care ne pregătește cel mai nedrept proverb care ni se poate potrivi. Trebuie să iubești România cu frenezie, s-o iubești și să crezi în ea împotriva tuturor evidențelor – ca să poți uita gradul de descompunere în care am ajuns."
Mircea Eliade, „România în eternitate”, București, 13 octombrie 1935.
Naționalismul nu e numai marea iubire pentru morții și pământul nostru, ci este mai ales setea de eternitate a României. Nu iubești numai tot ce a fost al strămoșilor tăi și ce este încă al tău – ci vrei ca acest tot să fie în eternitate, să rămână peste și dincolo de istorie. Îți iubești țara și neamul pentru că știi că numai așa vei putea rămâne și tu aici, în istorie, legat și păstrat de pământ.
Eternitatea pe care insul și-o închipuie, o cucerește sau o cerșește singur – este o cu totul altă problemă decât această eternitate colectivă, a neamului întreg. Aici răzbate setea omului de concret, setea de a ști păstrate veșnic locurile și experiențele pe care le-a cunoscut și le-a apărat câteva zeci de ani, câteva clipe. Cred că în orice fel de naționalism trăiește, mai mult sau mai puțin manifest, această iubire pentru eternitatea neamului. Și mi se pare că nu este decât un singur fel de a-ți sluji neamul și țara: de a lupta, pe orice cale, pentru eternitatea lor. Luptă pe care fiecare o înțelege după firea și iubirea lui. Dar numai setea eternității poate transfigura acest sentiment și această luptă. Numai prezența eternității poate depăși politica. Toate acțiunile noastre pe acest pământ ar deveni meschine și deșarte dacă n-ar fi intuiția eternității, care să le dea o altă valoare și o altă tărie. Sensul existenței și datoria fiecărui om este creația. Creația de orice formă: echilibrul interior, familie vie, operă, gând. Nae Ionescu spunea, cândva, că singura datorie a statului este de a îngădui și ajuta pe orice om să creeze. Orice formă de viață organizată – de la formele biologice până la cele statale – are aceeași menire și același scop: ca fiecare dintre membrii săi să creeze, să continue a rămâne viu și fertil. Dar ce este altceva această creație, decât setea de eternitate, cel mai cert și mai valid instinct omenesc? Naționalismul nu poate face nici el excepție; creația și, deci, eternitatea sunt axele și premisele sale.
Cei mai glorioși „naționaliști” nu sunt eroii, nici șefii politici; care nu fac decât să conducă destinele istorice ale neamului lor. Cei mai glorioși „naționaliști” sunt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea. Există o sete de eternitate în fiecare om, sete pentru neamul și țara lui. Dar există și o altfel de eternitate: un salt dincolo de istorie, prin care o țară și un neam intră și rămâne în eternitate. Un salt pe care l-au făcut vechea Grecie, Italia, Franța, Anglia, Germania, Rusia. Orice se poate întâmpla cu Italia, acum; poate să fie înfrântă, robită, ștearsă de pe fața pământului. Dar nici o forță istorică nu va putea să scoată Italia din eternitate. Nici o revoluție, nici un măcel, nici un cataclism nu va putea ucide pe Dante Alighieri, pe Michelangelo, pe Leonardo. Chiar dacă toate muzeele ar fi distruse, chiar dacă toate bibliotecile ar fi incendiate – acești mari italieni, alături de atâția alții, vor continua să domine și să fertilizeze lumea. Oricât de mare ar fi saltul care s-ar întâmpla în istorie – salt înainte sau salt înapoi – lumea va avea veșnic nevoie de această Italie din eternitate. După cum lumea va avea veșnic nevoie de Eschil, Platon, Cervantes, Shakespeare.
Mă gândesc că sunt țări ce au ieșit din istorie și au intrat în eternitate printr-un singur creator, printr-un singur geniu. Bunăoară Rusia, prin Dostoievski; sau Danemarca prin Sören Kierkegaard. Poate fi o mai vastă și mai legitimă mândrie a unui neam decât saltul acesta dincolo de eternitate printr-o mare creație spirituală, care poartă cu ea toate virtuțile rasei? Ceea ce istoria păstreză în milioane de exemplare cenușii și impure, eternitatea primește în câteva exemplare perfecte, care oglindesc geniul și forțele creatoare ale națiunii întregi. Milioanele se transformă, sau se alterează (Grecia clasică) – dar acele câteva exemplare perfecte nu-și vor putea trăda niciodată neamul, nu se vor putea niciodată transforma în altceva decât ceea ce sunt. De aceea mi se pare că o națiune care izbutește să aleagă din sânul ei câteva genii în cinci veacuri de istorie – este o națiune care nu are de ce să se teamă. Orice i s-ar întâmpla în viitor – și-a cucerit de pe acum eternitatea…
Mă gândesc cu groază că și pe noi, românii ne așteaptă o „eternitate”: proverbul. Intrăm în proverbele celorlalte națiuni, așa cum a intrat scoțianul, irlandezul, ovreiul – și, în Peninsula Balcanică, țiganul. Am ajuns de pomină; și, până ce vom fi cunoscuți peste hotare prin capodoperele noastre sau prin românismul nostru, suntem cunoscuți prin politica și dezmățul nostru intern. Nu știu dacă fiecare dintre dumneavoastră își dă seama cât de grav suntem compromiși. Numai câțiva pași, și intrăm în iremediabil – de unde nimeni nu ne va mai scoate. Proverbul va ajunge stăpânul nostru; și așa după cum, cu sau fără dreptate, se spune despre bulgari că sunt proști, despre polonezi că sunt îngâmfați, și despre spanioli că sunt grozavi în dragoste – tot așa se va spune și despre români că sunt hoți. A și început să se spună: nu numai prin gazetele și cercurile politice europene, ci și prin proverbe. Ascultați unul din ele, cules de Knickerbocker, „Quand quelqu’un vole, c’est la cleptomanie. Quand plusieurs volent, c’est une manie. Quand tout un peuple vole, c’est la Roumanie!” Nu vă plesnește obrazul de rușine? Aceasta este eternitatea care ni se pregătește. Aceasta este tot ce a făcut pentru noi, de la victorie încoace, politica, administrația și cultura noastră oficială.
Un gazetar italian, al cărui nume nu-l mai citez, de rușine, povestește că un mare demnitar bulgar îi spunea: „În caz de război, armata noastră pornește spre Iugoslavia, iar în România trimitem un milion de lei. Jumătate pentru presă, jumătate pentru restul țării”. Glumă idioată? Poate că da. În orice caz, o glumă pe care nimeni nu are curajul s-o facă asupra Iugoslaviei, asupra Germaniei sau Italiei. O glumă care trece de la om la om, peste granițele noastre. Și care ne pregătește cel mai nedrept proverb care ni se poate potrivi. Trebuie să iubești România cu frenezie, s-o iubești și să crezi în ea împotriva tuturor evidențelor – ca să poți uita gradul de descompunere în care am ajuns."
Mircea Eliade, „România în eternitate”, București, 13 octombrie 1935.