Sabotajul conductelor Nord Stream a avut indubitabil drept țintă militară Rusia. Însă ținta economică a fost alta: Germania.

Până în urmă cu câteva luni se afla pe cai mari: era la propriu și la figurat Buricul Europei.

Războiul din Ucraina a reprezentat însă o colosală lovitură pentru Germania. Ruptă de gazul rusesc, falnica economie a Berlinului a intrat în sevraj. Colosul a început să se clatine. Fără „drogul” energetic riscă să se prăbușească.

„Aliații” și „partenerii” au simțit mirosul de sânge și o atacă din toate părțile...

Un editorial fulminant publicat de Alex Krainer în Zero Hedge și pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.

*

Escaladarea crizelor economică, financiară și geopolitică în Europa exercită o presiune tot mai mare asupra întregului proiect european.

Tripla criză dă jos masca de pe chipul mult-lăudatei „unități europene”, dezvăluind ceea ce este în realitate: o farsă teribilă.

A devenit limpede că, asemenea multor altor lucruri din Imperiul Minciunilor care este UE, unitatea este de fapt contrariul său: aliații se sfâșie între ei.

Cineva a aruncat în aer conductele Nord Stream care alimentau din abundență Germania cu gaze naturale ieftine din Rusia.

Economia germană era dependentă de această resursă în proporție de 60%. Așa cum arătaZoltan Poszar, o producție germană în valoare de 2 trilioane de dolari depindea de gaze în valoare de 20 de milioane de dolari din Rusia.

Nu putem ști cu siguranță cine a aruncat în aer conductele. Dar cei mai probabili suspecți sunt cu toții așa-ziși prieteni ai Germaniei: Statele Unite, Marea Britanie, Polonia, Suedia și Danemarca.

Sigur, nu vorbim despre structuri guvernamentale legitime ale acestor țări, ci, mai degrabă, de elemente „Deep State” din interiorul lor.

Totuși, un lucru este mai presus de orice îndoială: Germania, nu Rusia, este cea care suferă cel mai mult de pe urma sabotajului.

Toți protagoniștii acestei drame au lăsat să se înțeleagă că a fost vorba de un atac deliberat și premeditat împotriva Germaniei.

Timp de ani de zile, Statele Unite au exercitat presiuni asupra Germaniei pentru a opri proiectul Nord Stream 2 și a-și reduce depedența față de gazele rusești.

Pentru a-i convinge pe liderii germani, omologii lor din Statele Unite au promis să înlocuiască gazele rusești cu livrări de gaz natural lichefiat (GNL) american.

După cum știm astăzi, „prietenii și aliații” americani ai Germaniei au profitat de conformarea acesteia și i-au livrat gaze la prețuri exorbitante.

Potrivit bancherului din domeniul energetic, Laurent Segalen, furnizorii de gaze din Statele Unite pot încărca un tanc de mari dimensiuni cu GNL la costul de circa 60 de milioane de dolari per transport.

Încărcătura ar fi apoi vândută în Europa cu 275 de milioane de dolari, ca urmare a uriașului dezechilibru de preț dintre piețele americană și europeană.

În Statele Unite, gazele naturale se negociază la mai puțin de 7 $/mBTU (milioane de unități termice britanice), în timp ce contractele la termen olandeze se schimbau recent la peste 60 $/mBTU.

Luna trecută, unul dintre principalii arhitecți ai acestei catastrofe, jalnicul ministru german al Economiei, Robert Habeck, se plângea de situație într-un interviu în presa din țara sa.

Abia ieri, ministrul francez al Economiei, Bruno Le Maire, a intervenit:

„Nu putem accepta ca partenerul nostru american să își vândă GNL-ul la un preț de patru ori mai mare față de cel la care îl vinde propriei industrii”.

Însă aceste lamentații vin prea târziu pentru a mai putea atenua pagubele extreme provocate economiilor europene.

Și după îndrăzneața cerere a Poloniei, de a primi 1,3 trilioane de euro ca reparații pentru Al Doilea Război Mondial, Germania s-a trezit dintr-odată asaltată de „prietenii” și „aliații” săi pe numeroase fronturi.

Chiar dacă reacțiile Germaniei (în afara interviului lui Habeck) au fost remarcabil de calme, este ușor de imaginat că telefonul cancelarului Scholz sună probabil fără oprire, cu plângeri furioase ale industriașilor și liderilor sindicali germani.

Cum a spus Hans Peter Wollseifer, președintele Asociației Centrale a Manufacturieilor Germani, într-o declarație făcută televiziunii renane:

„Zilnic primim apeluri de urgență de la companii care sunt pe punctul de a-și opri producția pentru că nu mai pot plăti facturile energetice uriașe.”

Federația Industriilor Germane (BDI) a avertizat și ea în legătură cu riscul unui val de falimente cauzat de costurile energiei, care reprezintă o provocare majoră pentru 58% dintre companii, în vreme ce alte 34% declară că această criză le pune în pericol existența însăși.

Germania este împinsă spre distrugere.

Deși este posibil ca acest aspect să nu pară evident consumatorilor naivi de presă occidentală corporatistă, Germania a ajuns în situația de a avea probabil doar un singur partener pe care să se poată baza.

Dacă v-ați gândit la Rusia, ați ghicit.

Desigur, ca membră a UE și NATO, Germania nu își poate desfășura politica externă în mod independent. Însă presiunea de a ieși într-un fel sau altul din constrângeri și a-și afirma suveranitatea crește.

O modalitate de a reuși ar fi să dinamiteze complet proiectul european, iar anunțul cancelarului Scholz de joia trecută se va dovedi un pas în această direcție.

Scholz a anunțat că guvernul său „va face tot ce îi stă în puteri” pentru a coborî prețul energiei, anunțând un pachet colosal de subvenții de 200 de miliarde de euro pentru a proteja gospodăriile și companiile germane de prețurile mari ale energiei.

Acest pachet se adaugă măsurilor precedente, estimate la 65 de miliarde de euro. Însă această cifră ar putea fi mult subestimată.

Potrivit datelor grupului de reflecție Bruegel, citat de Politico, în cursul celor 12 luni de până în septembrie 2022, guvernul german a alocat deja peste 100 de miliarde de euro pentru a sprijini gospodăriile și companiile de efectele crizei energetice, pe lângă alte 85 de miliarde de euro alocați sprijinirii companiilor energetice germane.

După calculele mele, în realitate ar fi vorba de 185 de miliarde de euro, nu 65!

Dacă și alte țări se vor inspira din modelul german, aceasta va declanșa o cursă a subvențiilor asemănătoare celei a înarmărilor din timpul Războiului Rece, lucru care va ațâța și mai mult pălălaia inflației europene.

Rezultatul va fi o prăbușire a monedei Euro, în felul în care inflația rublei a fost aprinsă în Rusia, în 1991.

Atunci, FMI a obligat Rusia să mențină rubla ca monedă comună pentru toate statele succesoare ale URSS, incitând astfel fiecare din cele 15 țări să ia credite în ruble în profitul economiei proprii, dar alimentând inflația pentru toate celelalte.

Comentând subvențiile „pe cont propriu”ale Germaniei, un diplomat UE a sugerat că exact acesta poate fi rezultatul:

„Riscăm realmente o cursă a subvențiilor, cu unele dintre cele mai mari state UE atacându-se unul pe altul.”

Întrebarea la care nu se poate răspunde cu ușurință – dar nu va dura mult până vom afla răspunsul – este cât de curând se va prăbuși UE?

Ceea ce s-ar putea să nu aflăm niciodată este dacă Germania s-a răzbunat pe UE în mod deliberat.