Motto: „În istoria Ardealului au fost nenumărate manifestațiuni timp de sute de ani, al căror principiu fundamental era întotdeauna că poporul ardelean nu admite să se aducă VREO HOTĂRÂRE PRIVITOARE LA TRANSILANIA fără a fi întrebat. Și din motivul că adeseori s-a încercat a se hotărâ în mod arbitrar, peste voia lui, poporul din Ardeal a făcut în o sută de ani trei revoluții, ceea ce nu s-a întâmplat în istoria niciunui popor de țărani.Protestez în contra încercării ce se face și de astă dată de a se hotărâ asupra soartei Ardealului fără a fi întrebat poporul român din Ardeal...Soarta Ardealuluinu poate fi determinată la masa verde și nici între patru pereți, oricât de distinse ar fi persoanele întrunite.

Primesc, tot mai des, din județele Satu Mare, Bihor, Sălaj și Cluj videoclipuri cu secvențe din filmele de epocă ale propagandei horthyste, prin care se glorifică postum „faptele de arme” ale honvezilor și jandarmilor unguri cu pene de cocoș veniți în urmă cu 86 de ani să înstăpânească Ungaria asupra pământului românesc răpit în urma arbitrajului italo-german (Diktatul de la Viena) din 30 august 1940.

Serialul ocupării nord-vestului Ardealului, postat pe „Tik Tok”, se deschide cu prima „descălecare” a regentului Miklos Horthy la Satu-Mare, în 5 septembrie 1940.

Amiralul radia de fericire. Gărzile i-au   coborât calul alb din vagonul atașat trenului special, a încălecat și intră, în acorduri de marș  triumfal, în „Piața Mare”a Sătmarului... Și-a scos din buzunar textul discursului și a început   a declama apăsat fraze de-un primitivism medieval : „A sosit ora  mult așteptată de a scutura jugul puturos(!?) al românilor.(...) Putem sta, în fine, față în față cu voi, frați unguri, fără a avea în preajmă români puturoși, opincari și mămăligari (!?) ... De acum înainte vom rămâne împreună pentru totdeauna în Ardeal, pentru că așa au dorit marii conducători Adolf Hitler și Benito Musolini...”

Mulțimea adunată ovaționează frenetic. Regentul Horthy și prim-ministrul Pál Teleki primesc onorurile și strâng mâinile notabilităților din fața tribunei...

La Oradea descinde în ziua următoare, pe 6 septembrie la ora 14,00 întrând semeț călare pe un cal  alb în Piața Ladislau, astăzi Piața Unirii. Și  tot așa, mai departe, până la SfântulGheorghe, unde pe 13 septembrie pecetluiește ceea ce poare fi  consemnat în istoria Transilvaniei  ca „septembrie negru românesc”.  

Este vorba despre masacrele asupra populației românești, "vinovată" de a se afla în calea ocupantului. Localități cu populație  majoritar românească, precum: Ip, Trăznea, Nușfalău, Cerișa, Marca, Brețcu, Mureșenii de Câmpie, Mihai Bravu, Ciumărna, Zalău, Huedin, Belin, Zăbala, Halmășd, Sântion, Cosniciu de Sus, Camăr, Aghireș, Sucutard, Ditrău, Suciu de Sus, Tărian, Prundu Bârgăului, Cătina, Răchitiș, Șincai, Turda, Ozd, Gădălin, Sărmașu, au cunoscut și vor cunoaște, în perioada imediat următoare, momente  de inimaginabilă teroare.       

Sunt imagini care, pe de o parte, redeșteaptă până la extaz revizionismul revanșarzilor, iar de cealaltă parte sunt greu de privit și înțeles, chiar și ca document istoric, deoarece ni se răsucesc sub cruci, în morminte, nesfârșitele șiruri seculare ale martirilor neamului românesc:

- de la cea mai mare și  violentă răscoală țărănescă antinemeșească, pornită de martirii Horia, Cloșca și Crișan;

-  de la Revoluția  Românilor din Transilvania, care a proclamat la 3/5 mai 1848, pe Câmpia Libertății de la Blaj, independența Națiunii și a Bisericii Române,

-   de la cei 40.000 de martiri din legiunile de moți ai lui Avram Iancu, potrivnici alpirii Transilvaniei la Ungaria;

-  de la martirii masacrelor ce au urmat Marii Adunări Naționale de la Alba -Iulia, din 1 Decembrie 1918 și a celor căzuți în luptele cu hoardele bolșevice din Divizia Secuiască  condusă de Béla Kun (inițial Béla Kohn) care a declanșat o vastă campanie teroristă în Transilvania, în special pe linia de contact a  armatei române cu armata ungară;

- de la victimele masacrelor săvârșite în luna septembrie 1940 de horthyști în 16 localități din Ardealul de Nord : Nușfalău, Zalău, Muntele Meseș, Trăznea, Ip, Cerișa, Marca, Camău, Cosniciul de Sus, Halmăjd, Nușfalău-Plopiș - din județul Sălaj, Sântion- din județul Bihor, orașul Huedin și comuna Mureșenii de Câmpie- din județul Cluj și comuna Sucutard - din județul Someș;

- până la cei  peste 540 000 de cetățeni români de altă etnie și credință decât ungurii, germanii și secuii, marea lor majoritate trimisă în lagărele morții de la Auschwitz și Birkenau. Locul lor a fost luat, pentru "îmbunătățirea" componenței etnice ungurești, de peste 400 000 horthyști, elemente sigure, a căror existență pe pământ românesc istoriografia noastră continuă să o ignore cu pudicitate. Ulterior, când Armata Roșie a ocupat, prin sacrificiul  armatei române, Budapesta în 1945, ungurii fasciști au redevenit peste noapte comuniști zeloși, răsplătiți de Stalin prin acordarea cetățeniei române și crearea bantustanului "Regiunea Mureș Autonomă Maghiară.

Referitor la primele zile de aplicare a Diktatului sunt relevante mărturiile preotului militar Gheorghe Marian, care nota în jurnalul său de front:

„Cei care au trăit  și au văzut clipele de durere ale populației din Ardealul cedat, nu vor uita niciodată. Armata de pe zona Ardealului cedat s-a retras. Vestita fortificație „Cercul de beton și oțel” de la granița  de vest, în care s-au investit sume fantastice, s-a evacuat cu întreg armamentul. Trenuri după trenuri tixite de populație dinspre Satu-Mare, plecau spre România. Ungurii săltau de bucurie și așteptau intrarea trupelor horthyste în Oradea. Deși armata română și autoritățile locale încă erau prezente și fiecare la locul lor, populația maghiară din oraș pentru paza și ordinea publică, a început organizarea  în gărzi naționale maghiare, care în grupuri, circulând pe stradă îmbrăcați civil însă cu ornamentația tricolorului maghiar la braț și pălărie, strigau: Horty, Csaky, Teleki.! Minden olah menjen ki! (Adică în românește:Toți valahii să plece afară). Au plecat și au mai rămas… (...)

În ziua de 3 septembrie seara m-am prezentat la regimentul meu din Sâmbăta (comună din apropierea orașului Beiuș). În baza ordinelor superioare, toți soldații români, originari din Ardealul cedat, la cererea lor, erau desconcentrați și lăsați la vatră. Despărțirea lor de noi a fost jalnică și dureroasă. La cantonul C.F.R. de pe linia Dobrești, de la marginea comunei Sâmbăta, am ținut celor care pleacă o mică cuvântare, împreună cu Comandantul Regimentului Col. Florescu V., exprimându-ne convingerea și credința că în scurt timp iar vom fi uniți. Ei au plecat desculți, fără îmbrăcăminte corespunzătoare, la familiile lor, într-o altă țară, sub o altă stăpânire. Ce soartă îi așteaptă pe acești frați ai noștri, ne va destăinui istoria viitorului. Din comunicările de la radio a posturilor maghiare, pe care le mai recepționăm și noi care posedăm limba maghiară, suntem adânc consternați despre știrile din care rezultă că, armata maghiară săvârșește multe crime, maltratări față de români. Această concluzie o fac din cuvântarea primului ministru Teleky, care a ținut-o în parlamentul maghiar, convocat după ce a ocupat întregul Ardeal de Nord. El, Teleky justifică aceste maltratări și crime cu următoarele:       

„În noi ungurii clocotește sânge turanic, și când la noi este nuntă, atunci curge și sânge, iar la noi fiind acum o mare nuntă națională, deci fără sânge nu se putea” .

( Extras din Col. r. dr. Constantin Moșincat,STRIGĂTUL DE DURERE AL ROMÂNILOR. ATROCITĂȚILE HORTHYSTE ÎN ARDEALUL OCUPAT (1940-1944), Editura TIPO MC, Oradea, 2017)

Cu asemenea cuvinte de ordine, administrația hortystă a săvârșit în teritoriul ocupat în urma Dictatului de la Viena, numai în primii doi ani , peste 22.700 de atrocități, din care 991 de omoruri individuale.

Autorii, instigatorii și complicii   (în număr de 21) la masacrele săvârșite în cele 16 localități din Ardealul de Nord au fost condamnați în ședința publică a Tribunalului Poporului din Cluj, în 13 martie 1946. Sentința Tribunalului Poporului de la Cluj a fost confirmată de Tribunalul Internațional pentru Crime de Război(Cfr. Arhiva SRI Fond P, Dosar 40022, vol. 3, p. 1-64).

Dintre condamnații la moarte în contumacie reține atenția Wass Albert. Descendent al unei familii de nobili transilvăneni, ce deținea conace și suprafețe mari de pământ, Albert Wass a fost dovedit, pe baza unor mărturii solide, inclusiv maghiare, responsabil pentru masacrarea, pe 22 și 23 septembrie 1940, a 14 români (printre care și evrei), în localitățile clujene Sucutard și Mureșenii de Câmpie.

În pofida vinovățiilor de necontestat ale criminalului de război Wass Albert (Adalbert), conte de Czege și Szentegyed (n. 1908, Răscruci, județul Cluj – d. 17 februarie 1998, Astor, Florida, SUA), istoriografia ungară îl consideră un nobil respectabil și om de cultură premiat de numeroase instituții academice din Ungaria. Wass Albert are cel puțin trei statui comemorative în România. Una dintre statui este „anonimizată” ca fiind a „Secuiului Rătăcitor” („Vandor Szekely”) și a fost amplasată în parcul memorial din centrul municipiului Odorheiu Secuiesc. Busturi ale criminalului de război Wass Albert mai sunt amplasate în curtea școlii din Lunca Mureșului (județul Mureș) și în curtea bisericii romano-catolice din Reghin. Oficialități din Ungaria și politicieni maghiari din România oficiază frecvent cultul lui Wass AlbertXE "Wass, Albert: : : : : ". Lideri marcanți ai UDMR și ai altor  formațiuni maghiare sunt activ implicați în promovarea imaginii de „erou al națiunii ungare” a lui Wass Albert, chiar dacă guvernul maghiar i-a refuzat, în timpul vieții, acordarea cetățeniei, iar postum reînhumarea în Ungaria și ridicarea de statui. ( Extras din Col. r. dr. Constantin Moșincat,STRIGĂTUL DE DURERE AL ROMÂNILOR. ATROCITĂȚILE HORTHYSTE ÎN ARDEALUL OCUPAT (1940-1944), Editura TIPO MC, Oradea, 2017)

Urna funerară i-a fost înhumată în parcul Castelului Kendy-Kemeny din Brâncovenești – Mureș, devenit loc de pelerinaj al extremiștilor unguri.

                       Foto: Libertatea, 14 martie 2012

Editura „Mentor” din Târgu Mureș (la care Markó Béla "Markó, Béla: : : : : " deținea 45% din acțiuni – n.n.) s-a judecat la Curtea Supremă de Justiție din Budapesta cu editura ungară „Kráter”, pentru dreptul de a edita scrierile șovine ale lui Wass Albert "Wass, Albert: : : : : ". Editura „Mentor” a avut câștig de cauză și a putut cumpăra drepturile de editare a unor „opere” în care românii sunt caracterizați, printre alte formulări, drept „viermi” și „animale țigănești”.

Senatorul Frunda György a solicitat procurorului general de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a României, în 2002,  anularea sentinței prin care Wass Albert  a fost condamnat în 1946 la moarte, în contumacie, pentru crimele de război comise în 1940.

Protestele comunităților românești împotriva acțiunilor de reabilitare a criminalului de război au rămas fără ecou. În fața unei astfel de sfidări nu ne rămâne decât să înțelegem că acei care-l reabilitează pe criminalul Wass Albert  sunt de acord cu faptele pentru care acesta a fost condamnat și doresc să legitimeze etnogenocidul ungar în România din toate timpurile.

În timpul dominației asupra Transilvaniei – o perioadă de patru ani, până la eliberarea întregului teritoriu al României – trăsăsturile și caracteristicile horthysmului s-au etalat la lumina zilei.

Programul pe care fasciștii unguri aveau să-l pună în aplicare în teritoriul românesc cotropit a fost făcut public printr-o directivă de propagandă în acțiune, din anul 1939, intitulată „Fără îndurare”, editată din ordinul personal al lui Horthy Miklós și destinată jandarmilor și formațiunilor paramilitare horthyste.

„Nincs kegyelem” (Fără îndurare) ,Ducso Csaba  (pseudonim), Budapesta, 1939. extras :

«Nația ungară este cea mai splendidă realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaște decât victoria.

În noi fierbe sângele lui Atilla, al lui Arpad și al lui Ghinghis-Han…

Eu nu aștept să vină răzbunarea! Voi suprima pe fiecare valah ce-mi va ieși în cale! Pe fiecare îl voi suprima! Nu va fi îndurare.

Voi aprinde noaptea satele valahe! Voi trece prin sabie toată populația. Voi otrăvi toate fântânile și voi ucide până și copiii din leagăn!

În germene voi distruge acest neam de hoți și ticăloși ! Nu va fi pentru nimeni nici o milă! Nici pentru copiii de leagăn, nici pentru mama care va naște copil…

Voi suprima fiecare valah și atunci nu va mai fi în Ardeal decât o singură naționalitate, cea maghiară, nația mea, sângele meu!

Îi voi face inofensivi pe viitorii Horia și Cloșca.

Nu va fi milă!»

 Autoritățile horthyste au urmărit inocularea acestui spirit pe scară largă, fiind organizate adunări publice pentru instigarea populației maghiare împotriva românilor: „Pe acești valahi opincari trebuie să-i extirpăm, să-i ucidem ca pe dușmanii noștri. Preoții predică poporului iubirea, dar aceasta este o momeală, fiindcă Dumnezeu nu ajută decât forța brută, iar această forță brută noi, cu toții trebuie s-o întrebuințăm pentru a ucide și extermina pe acești valahi. Religia, prin cele zece porunci ale ei spune: nu ucide, nu fura, nu dori femeia altuia, pentru că acestea sunt păcate. Acestea să fie însă păcate? Nu sunt păcate! Păcat va fi cu adevărat dacă nu vom extermina această bandă valahi opincari. Vom organiza o „Noapte a Sfântului Bartolomeu” și vom ucide și copiii în pântecele mamelor lor.”

Un astfel de discurs a fost rostit în localitatea Șimleul Silvaniei de baronul Aczél Ede "Aczél, Ede - baron: : : : : ", șeful Circumscripției Regionale a 10-a Cluj a Tiraliorilor,  organizație paramilitară horthystă.

În acest spirit, a fost declanșat etnocidul antiromânesc . Trupele horthyste de ocupație, împreună cu organizațiile naționaliste paramilitare „Rongyos Gárda” („Garda zdrențăroșilor), alcătuită din ofițeri unguri, „Nemzetőrseg” („Garda Națională”), „Tűzharcosok” („Luptătorii  din liniile de foc”) și altele, au săvârșit asasinate de o cruzime rar cunoscută chiar și în istoria secolelor trecute. Este semnificativă declarația unui contemporan al evenimentelor, maghiarul Szenczei László "Szenczei, László: : : : : ", care scria: „Soldățimea pătrunsă până în măduva oaselor de teoriile fasciste, odată ajunsă în nordul Transilvaniei, a săvârșit atrocități odioase față de locuitorii neajutorați ai satelor românești.” 

Țăranul român Oneț Petre din satul Ianculești ( Carei, Satu-Mare) maltratat și decedat la 31 octombrie 1940 în spitalul central din Arad

Trupele horthyste au pătruns în orașul Zalău la o săptămână după Dictatul de la Viena – în ziua de 8 septembrie 1940,  o șapte zile înaintea termenului de grație, deschizând focul orbește asupra populației, iar cadavrele femeilor au fost dezgolite și batjocorite. Soția agronomului Gheorghe Prunea, gravidă în luna a opta, a fost legată de cozile a doi cai și târâtă 2 km până la marginea unei păduri, unde, cu baionetele, i-au scos copilul din pântec. Ambele cadavre au fost îngropate numai pe jumătate, spre a fi mâncate de câini. Au fost uciși numeroși localnici – în abatorul orașului, în curtea liceului și pe serpentinele muntoase din apropiere. Învățătorul Ion Toma relata îngrozit: „Munții Meseșului sunt plini de cadavre ale românilor din Stâna, Ciumărna, Ungurași și alte sate”.

Voind să-și afirme cu demnitate sentimentele patriotice, unii localnici purtau la butonieră cocarda cu cele trei culori ale steagului României; horthystii i-au ucis bătându-le cocardele cu piroane în piept. Alții au fost legați de mașini și târâți zeci de kilometri.

Numele localităților Oradour, din Franța și Lidice, din Cehoslovacia au devenit simboluri ale barbariei hitleriste cunoscute pe plan mondial...

 Dar Trăznea și Ip ?

...În localitatea românească Trăznea, horthyștii au pătruns în 10 septembrie 1940. La intrarea în comună, câțiva copii români ieșiseră cu vitele la păscut. Au fost împușcați toți pe izlazul comunei. Apoi horthyștii au invadat ulițele satului; au dat foc caselor, împușcând pe oricine întâlneau. A ars întregul sat, victimele zăceau pe străzi, prin curți și grajduri, pe câmp. Preotul creștin ortodox s-a ascuns în casa parohială; când preoteasa cu fiica sa au sărit pe fereastră încercând să se salveze de flăcări au fost împușcate. În masacrul de la Trăznea au fost uciși și răniți 263 de români – copii, femei, bărbați, tineri și vârstnici.

În aceeași zi de 10 septembrie, în comuna Ciumărna trupele horthyste au executat un alt grup de români. În comuna Suma, 11 români au fost omorâți în chinuri, ciopârțiți cu baionetele, trupurile fiind lăsate șase zile neîngropate, pe marginile râului Bereteu.

 Comuna Trăznea din județul Sălaj distrusă prin incendiere  

Cadavrul unui român ucis de horthyiști – în 9 septembrie 1940, la Trăznea   așezat pe un car de luptă

În comuna Ip, județul Sălaj, a avut loc o „noapte a Sfântului Bartolomeu”, cum preconiza baronul Aczél. La începutul nopții, plutoane de ostași unguri, însoțite de echipe ale gărzii horthyste (Nemzetőrség) au scos din case și i-au schingiuit pe toți românii care nu fugiseră; li s-au zdrobit oasele, li s-au smuls unghiile, după care au fost împușcați cu toții, cu focuri de armă și de mitralieră. Femeile au fost violate, copiii spintecați cu baioneta. După măcel, a urmat jaful cadavrelor și al caselor; cadavrele au fost cărate apoi cu căruțele, amestecate cu răniții care mai respirau, și aruncați cu toții într-o groapă comună de 35/25 m, peste care s-a turnat 400 kg var, acoperită apoi cu pământ. Au căzut victime acestui masacru 165 de români, copii, bătrâni, femei și bărbați.

Numărul celor uciși de trupele horthyste și formațiunile paramilitare, numai în luna septembrie 1940 și numai pe teritoriul unui singur județ, Sălaj, se ridică la 481 de persoane, dintre care 460 români, 16 slovaci, 5 evrei. Din totalul victimelor, 190 au fost copii și 179 femei.

Statisticile vremii, evident incomplete, consemnau după numai primii doi ani de stăpânire hortystă, 991 de români executați oficial fără nici un fel de judecată, 6813 cazuri de crime și maltratări grave – dintre care: în județele Bihor – 1305; Ciuc – 412; Cluj – 1050; Maramureș – 133; Mureș – 117; Năsăud – 166; Odorhei – 57; Satu Mare – 691; Sălaj – 1236; Someș – 477; Trei Scaune 493. Documentele doveditoare au fost prezentate de delegația română de la Conferința de pace din 1947 de la Paris.

Amploarea crimelor, dimensiunile atrocităților săvârșite de autoritățile horthyste nu vor putea fi niciodată cunoscute cu exactitate. Mai ales că, încercând să șteargă pe cât posibil urmele masacrelor, autoritățile horthyste au emis ordine speciale, draconice, de confiscare și distrugere imediată a oricăror alte dovezi.

Dislocarea, strămutarea și expulzarea populației românești

O crimă se poate comite nu numai cu pușca, mitraliera sau baioneta. Asasinatelor sălbatice, horthyștii le-au adăugat și crime în alte forme, cu același scop: lichidarea populaței românești din Transilvania. O parte integrantă a acestui genocid l-au constituit expulzările, dislocarea colectivă și individuală.

Vagoane cu români din judetul Bihor maltratați și expulzați în noiembrie 1940

Cine avea deschis aparatul de radio în seara zilei de 24 noiembrie 1940 a putut auzi, în emisiunea de la orele 20,15, a postului de radio Budapesta, lectura unui comunicat oficial: numărul românilor expulzați. Comunicatul horthyst informa despre expulzările din partea nord-estică a Transilvaniei în perioada 5 septembrie – 14 noiembrie, înștiințând că în acest interval au fost expulzați din juețeul Cluj 329 persoane, Someș – 92, Ciuc – 467, Sălaj – 3513, Bihor – 653, Maramureș – 1120, Năsăud – 1332, Satu Mare – 1200, Mureș – 1178 etc. Între cei expulzați, în afarăî de romîni, se aflau chiar și maghiari căsătoriți cu românce sau femei maghiare căsătorite cu români. Totalul expulzaților numai în prioada noiembrie 1940 – 1 decembrie 1943 se ridică la 218.927 persoane.

Acestora li se audaugă însă și refugiații care, terorizați, n-au mai trecut pe la controlul și fișierul central – circa 60.000 – 70.000 de oameni – astfel că numărul total se ricică la 280.000 – 290.000.

Tragedia trăită de populația romînească expulzată de horthyști este relatată de scriitorul de limbă maghiară Méliusz József: „Înghesuiți în vagoane de marfă, ticsiți unul peste altul în modul cel mai barbar, înfometați, cu buzele crăpate de sete, bolnavi de febră au trecut granița la Arad. Când jandarmul s-a prezentat să-i ridice și-au părăsit în pripă, de la o oră la alta, casele, vitele de jug, pământurile, uneltele.”

Copiind cu zel modelul hitlerist, horthyștii au introdus pe scară largă sistemul lagărelor de de concentrare pentru români, evrei, cehi și slovaci, precum și maghiari cu vederi democratice. Din  totalul victimelor, 190 au fost copii și 179 femei.

Tren cu țărani români ezpulzați de autoritățile horthyste, în octombrie 1940, din județul Bihor

Familie de țărani români alungați din căminele lor

Supunerea la munca forțată

O altă cale utilizată de fasciștii unguri pentru depopularea părții de nord a Transilvaniei de populația românească a fost trimiterea românilor la muncă în Germania, în speranța – din nefericire confirmată – că mulți dintre cei plecați nu se vor mai întoarce niciodată. În cei patru ani de ocupație au fost trimiși la muncă forțată în Germania hitleristă peste 30.000 de români.

În același timp, s-au creat detașamente de muncă forțată cu regim de exterminare și pe teritoriul Ungariei. În anul 1943 la Budapesta, Miskolc și în partea de nord a Transilvaniei (Ciocârlan – Satu Mare, Marghita – Bihor, Dej) funcționau nu mai puțin de 74 de detașamente de muncă forțată, în care lucrau aproximativ 15.000 de români.

Iată o mărturie a epocii: referindu-se la viața deținuților din detașamentele de muncă forțată, postul de radio clandestin Kossuth Lajos arăta în emisiunea din 5 decembrie 1942: „Companiile de muncă constituie o rușine. Oamenii sunt tratați asemenea criminalilor de drept comun. În timpul lucrului sunt păziți de gărzi înarmate. Sunt bătuți pentru cea mai mică neglijență, sunt răstigniți de mâini. Alimentația este atât de proastă, încât bolile și foamea decimează. Dar ei, din principiu, nu sutn internați în spitale. Există un ordin pe armată care prevede că în companiile de muncă să se aplice tratamentul cel mai sever”.

Deposedarea de proprietăți și lipsirea de locuri de muncă

Nu se poate spune că soarta românilor rămași nedeportați era mai bună. Au fost confiscate, prin sechestrări și execuții silite, micile întreprinderi, atelierele, magazinele, locuințele. Celor mai mulți dintre micii meseriași și comercianți români le-au fost retrase autorizațiile de funcționare. Muncitorii români au fost alungați de la locurile de muncă. La Atelierele feroviare Cluj, unde în august 1940 lucrau 1680 de muncitori români, mai erau, după un an, doar 100. la fel, în același interval, numărul muncitorilor români de la Manufactura de tutun – Cluj s-a redus de la 500 la 25; la uzinele „Dermata” – de la 700 la 72.

În agricultură, autoritățile horthyste au trecut la deposedarea românilor de pământurile primite prin reforma agrară din 1921. Între septembrie 1940 și octombrie 1941 au for intentate 17.000 de procese împotriva țăranilor români, în urma cărora aceștia au fost deposedați de 77.160 de iugăre cadastrale. Prefectul județeului Sălaj, baronul Jósika Miklós a intentat el singur procese pentru ocuparea pământului a peste 400 de țărani români. Dar în multe cazuri moșierii maghiari, fără a mai apela la justiție, au trecut cu de la sine putere la alungarea în masă a țăranilor români de pe pământuri, acține încurajată de însuși ministrul agriculturii, baronul Bánffy Dániel. Prin măsuri asemănătoare au fost oferite aristocrației maghiare zeci de mii de iugăre de teren forestier.

Conform unor calcule statistice, în cei patru ani de ocupație horthystă, prin exploatarea resurselor și jefuirea sistematică a celorlalte bunuri din teritoriul nord-estic al Transilvaniei, s-au produs pagube evaluate la suma de 88 milioane lei – la nivelul anului 1938 (circa 613.000.000 dolari la cursul aceluiași an).

Practic, populația românească a fost exclusă de la viața politică și administrativă. La un milion de români, horthyștii au „acceptat” o „cotă” de 12 deputați – din care la ședințele parlamentului s-a permis participarea ... unuia singur.

Același simulacru a fost aplicat și în ce privește reprezentarea în organele administrative locale, la care românilor le era drastic îngrădit dreptul de participare, membrii consiliilor județene, municipale și comunale fiind în totalitatea lor nu aleși, ci numiți de ministrul de interne horthyst.

Deznaționalizarea

Cu o deosebită cruzime și tenacitate au urmărit horthyștii deznaționalizarea populației române. În primul rînd, pentru „decapitarea culturală” a fost lovită în modul ei cel mai brutal intelectualitatea românească. La 4 octombrie 1940 au fost arestați aproape toți intelectualii români din Oradea; au fost bătuți, schingiuiți, insultați și apoi... urcați în vagoane de vite, care au fost plumbuite și expediate în România. La 5 octombrie, când vagoanele au sosit la punctul de frontieră Curtici, grănicerii și vameșii români s-au cutremurat în fața imaginilor cumplite. A doua zi, scenele aveau să se repete, la sosirea unui nou tren de vagoane plumbuite, în care fuseseră azvârliți 467 de intelectuali din județele Sălaj, Someș și orașul Cluj.

Un grup de intelectuali români care au fost expulzați de horthyști din Oradea, în vagoane pentru transportul animalelor

Pentru școli, cuvântul de ordine a fost: „Să nu se mai audă vorbindu-se românește!” Politica de maghiarizare forțată și-a găsit o elocventă expresie în Ordonanța din 1941 a Ministerului horthyst al Cultelor și Instrucțiunii Publice care stabilea ca școlile cu secții de predare mixte, în limbile română și maghieră, să treacă până la 1 martie 1942 la învățământul exclusiv în limba maghiară. În același timp, s-a luată măsura ca la înscrierea în școli numele de familie ale tuturor elevilor să fie maghiarizate și scrise după ortografia ungurească.

Și mai gravă era situația din învățământul liceal; orașe întregi, cu numeroasă populație româneacă în împrejurimi (ca Dej, Baia Mare, Sighetu Marmației, Zalău, Satu Mare, Tg. Mureș) au rămas de la început fără școli liceale cu limba de predare română, acestora adăugându-li-se, începând cu anul școlar 1941/1942 și orașele Bistrița și Oradea. În ce privește învățământul superior în limba română, acesta a fost redus, doar la două academii teologice pe lângă episcopiile din Cluj. Întregul învățământ la Universitatea din Cluj se preda în limba maghiară.

Facsimil din ziarul "Universul" privind expulzările de intelectuali din
nord-vestul României - Octombrie 1940

Prigoana antisemită

Prigoana antisemită, specifică hitlerismului, a luat sub dominația horthystă în Transilvania forme din cele mai sălbatice. Pe plan economic, Decretul horthyst nr. 5777 M.E. din 1941 a hotărât confiscarea localurilor comercianților evrei. Așa-numita „Asociație Baross” a comercianților horthyști fiind constituită în aceast scop. În anii ce au urmat, populația evreiască a fost obligată să poarte ca semn distinctiv o stea galbenă în șase colțuri; s-a trecut la concedierea obligatorie a tuturor angajaților intelectuali evrei, la micșorarea rațiilor de alimente și instituirea domiciliului forțat.

 În aprilie 1944, în toate orașele mai mari a început închiderea evreilor în ghetto-uri. La Cluj a fost amenajat un ghetou în incinta Fabricii de cărămidă, în care au fost aduși și înghesuiți în condiții înspăimântătăare 17.000 de locuitori evrei; la Oradea, pe un teren din împrejurimile sinagogii de rit ortodox s-a creat un ghetou cu 30.000 de internați.

 În timp ce România a fost una din extrem de puținele țări unde hitleriștii n-au reușit să impună trimiterea populației evreiești spre lagărele-crematoriu, din Transilvania ocupată de horthyști au fost trimiși, în coloane de câte 10.000 de oameni, peste 140.000 de evrei în lagărele de exterminare naziste.

Flăcări și sânge, scrum și lacrimi, moarte și distrugere

Când armata română a început ofensiva de eliberare a teritoriului național, furia și ura horthyștilor, care vedeau apropierea sfârșitului, au atins grade paroxistice.

Au început masacre în masă împotirva românilor și a ceea ce mai rămăsese din populația evreiască, a prizonierilor de război. Au fost executați românii din localitățile Pesac, Periam, Biled, Jimbolia. În noaptea de 15/16 septembrie 1944 fasciștii hitleriști și horthyștii au ucis la Sărmaș 126 de bărbați, femei și copii evrei. În comuna Alioș, horthyștii au executat pe toți bărbații pe care i-au putut captura și au incendiat zeci de gospodării. La Giroc, 13 ostași români, căzuți prizonieri, au fost puși la zid și executați prin împușcare în ceafă.

Un monument ridicat de sculptorul Vida Géza în comuna Moisei din Maramureș amintește drama locuitorilor comunei – trupele hitleriste și horthyste au îngrămădit în două case 31 de țărani români, i-au împușcat prin ferestre și au incendiat întregul sat.

Flăcări și sânge, scrum și lacrimi, moarte și distrugere – acesta a fost drumul pe care au venit și plecat extremiștii unguri din Transilvania, comemorați și glorificați de  urmașii lor. Pentru o istorie nepărtinitoare trebuie făcută parte dreaptă și adevărului.