Deloc întâmplător, locuitorii Gadarei nu l-au dorit pe Hristos în cetatea lor după ce vindecase pe cei doi demonizați. Cât despre cuvenita recunoștință, nici vorbă. În sufletele lor își făcuse sălaș lăcomia și nemăsurata dorință de profit. Într-un asemenea  suflet doritor de bani, Hristos nu are cum să-și fie primit și, cum știm, Fiul lui Dumnezeu este întâiul care  libertatea.  De altfel, umbla vorba că întreg ținutul era bântuit de demoni iar cei doi erau doar stăpâniți  în cel mai cumplit mod. Nerecunoștința este primul semn sigur al însoțirii cu cel viclean pentru că numai însoțindu-te cu el poți întoarce spatele celui care ți-a făcut bine în vreme de cumpănă. Nu erau recunoscători că vindecarea demonizaților le aducea din nou  liniște în cetate, că puteau umbla nestingheriți, fără teama de a fi atacați prin surprindere. Pur și simplu nu-L doreau pe Fiul lui Dumnezeu în cetate din pricina porcilor  care s-au aruncat în adânc.  

Ignorau cu bună știință că Legea interzicea să mănânce carne de porc și, chiar să crească  pentru a-i vinde.  Simbol al păcătoșeniei, porcul era considerat  și nesănătos pentru locuitorii acelor ținuturi calde, fiindcă putea genera boli severe. De altfel, păcatele se ascund în adânc să nu poată fi date pe față și, prin pocăință, curățate. Porunca  dată de Dumnezeu nu era, cum nici nu este, nici pe departe, o  manifestare a puterii în sine, ci își are temei solid în nesfârșita Sa  rațiunea  iubitoare pe care nu totdeauna omul o poate înțelege..  Caracterul unui imperativ absolut este  spre protejarea omului, lăsându-i nealterată libertatea. Așa a fost de la început când a spus primilor oameni să nu mănânce din pomul cunoașterii binelui și răului „că vor muri”. Au făcut-o și moartea a intrat în lume.    De aceea nu e cu putință ca omul să slujească la doi domni odată – lui Dumnezeu și lui Mamona, o lege care, transpusă în logică, este a terțiului exclus. Ca Fiu al lui Dumnezeu,  Hristos a primit chiar  să fie alungat și a plecat din  Gadara pentru că, încă  Solomon avertiza că , „înțelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean și nu sălășluiește în trupul supus păcatului”.

”Îndrăznește fiule, iertate-ți sunt păcatele”

Hristos având alături pe ucenici a luat-o spre Capernaum, numit „orașul lui Iisus”, cu semnificația  „satul lui Naum”; numele de Naum  desemnând pe cel „care consolează”, „care aduce liniște” sau „care mângâie”. I se spunea „orașul lui Iisus” pentru că de acolo pleca  se întorcea după fiecare călătorie spre Galileea neamurilor. Apoi, în Capernaum  trăiau apostolii Petru și Andrei, Iacob și Ioan ca și Matei vameșul, viitorul Evanghelist. Aici i-au adus un „slăbănog”, un paralitic nemișcat pe patul neputinței sale, incapabil să-l ducă singur, cum era îndeobște, un cadavru viu ținut de patul pe care ar fi trebuit să-l poarte.  Văzând credința celor patru,  care l-au adus, ca și a bolnavului, Hristos nu a așteptat să fie rugat și, mai mult, a venit în întâmpinarea rugăciunii și a făcut-o cu blândețe: „Îndrăznește, fiule, iertate  sunt păcatele tale”. Cel care vede sufletele oamenilor până-n străfunduri așa cum sunt ele a văzut că neputința era urmarea păcatelor pe care le făcuse și de care cine știe cât și cum mai era conștient. Le-a văzut, însă din delicatețe sufletească nu l-a mustrat,  nu i-a spus  că e un păcătos, cum o făceau la tot pasul fariseii, nici că păcatele l-au adus în această stare deplorabilă. Nimic din toate acestea, dimpotrivă, l-a privit  cu iubire, rostind: „Îndrăznește fiule”. Îl recunoștea ca fiu al lui Adam, plăsmuit de mâinile lui Dumnezeu peste care a suflat Duhul Său și, odată cu aceasta iertarea păcatului dintâi.

Hristos, „singurul fără de păcat, e puternic a ierta păcatele”, s-a smerit pe sine numindu-l pe bolnav „fiu”. L-a considerat „aproapele Său”  pe un om plin de răutățile făcute a căror urmări se vedeau, anume  ca și noi să luăm aminte. Știm că plata păcatului este moartea, doar  că nu se face pe dată, cum  nici  Adam și Eva nu au s-au sfârșit din viață îndată ce au mușcat din măr. Dumnezeul Iubirii și al Vieții le-a mai îngăduit un timp, chiar și urmașilor, apoi, văzând că nu au îndreptat „căile Sale”, a trimis pe Fiul său să dezlege omul de moarte și să-l redea înveșnicirii vieții. Ne-a  dăruit pocăința ca,  să putem ajunge în împărăția cerurilor, cum propovăduia Sf. Ioan Botezătorul, care L-a făcut cunoscut oamenilor: „Iată Mielul Lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii”. Acum, spunând „iertate sunt păcatele tale” a făcut-o ca Fiu al lui Dumnezeu Celui Preaînalt  căruia, în Rugăciunea arhierească,  îi cerem: „Și ne iartă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”. consacrând iertarea ca un atribut divin.

”Ridică-te” ia-ți poziția demnități de anthropos, cel care privește la cer, de unde cândva a căzut. Ia-ți patul, care amintește permanent de poziția omului definitiv învins de păcat, și umblă, ceea ce ar echivala cu chemarea lui Hristos: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie”. Sau ”mergi la casa ta”, iar această casă nu este nimic altceva decât raiul închis după ce omul, din neascultare a căzut în această ”vale a plângerii”. Doamne, ce minune pe care doar Tu o poți face - Hristos, Fiul lui Dumnezeu s-a smerit pe Sine până într-atât încât  a numit „fiu” un păcătos. Oare poate fi cineva să se smerească pe sine mai mult decât Hristos, Cel fără de păcat care numește „fiu”  un om plin de păcate? Chiar dacă, nu odată, mulți dintre noi, dăm  „lecții”  savante despre smerenie, o facem recomandând-o și impunând-o celorlalți și nici pe departe asumând-o. Sau, pentru a folosi o expresie a Sf. Mircea Vulcănescu, vorbesc „despre” smerenie fără „ a fi” în smerenie.  Nu se ia considerație nici sfatul că acela care vrea să fie mai mare să fie slujitor al tuturor. Adesea „cel mai mare” este considerat doar cel care dă ordine, „indicații”, porunci fără să asculte nimic după principiul bunului său plac, el așteaptă „temenele” și își vinde preferințe ca o marfă oarecare. Uneori, e drept,  mimează smerenia așa „de „ochii lumii”. Smerenia fiind  atribuția celor cu salarii mici. Mai este și lingușeala și ea o falsă smerenie, ceva mai perfidă. Se practică azi pe scară largă o cultură învăluită a trufiei ambalată în strălucirile false ale unei avalanșe de superlative și titluri care de mult nu mai spun nimic. Până într-atât încât s-a ajuns ca derizoriul să fie atributul definitoriu al vremii noastre, cufundându-ne într-o criză ce se sfârșește doar în alta. Când toate sunt „fără concurență”, „cel mai avantajos preț”, când oricine este „cel mai mare…”sau altele asemenea epitete tot fără acoperire nu avem a ne mira de criza valorilor.

Necredința totuna cu refuzul iubirii lui Dumnezeu

Acei care  au avut privilegiul să-l cunoască  pe Părintele Dumitru Stăniloae au putut învăța de la smerenia Sfinției sale, unită cu o blândețe a vocii în care  palpita rugăciunea neîncetată. Era ca un părinte iubitor care văzându-și copilul căzut, se apleca îl lua  în brațe și-l ridică simbolic  deasupra capului.  Recunoștință lui Dumnezeu pentru un asemenea dar pe care se cuvine a-l onora,cum Sfinția Sa a înțeles a urma lui Hristos. Aflăm cu firească bucurie că a fost propus pentru canonizare și mulți care au avut privilegiul să-l cunoască îi presimțeau sfințenia învăluită în iubire părintească.  Astăzi, mereu mai mulți gânditori  consideră trufia ca marele păcat al omului, „învăluit” perfid într-o modestie mincinoasă și bunăvoință falsă dacă nu bine susținută financiar. Adică, pun diagnosticul cu severitate, se lamentează public ca  prin mahalalele de odinioară,  dar nu suflă  un cuvânt despre ce se poate face concret să ieșim din impasul moral. Mulți își clădesc prestigiu pe un eșafodaj de „critică” fariseică  și, ajunși în funcții înalte, devin amnezici și fac din lingușire, preferințe și interese criteriu de promovare a subalternilor.  E și un fel de modă – cu cât critici mai mult, cu atât ești mai apreciat încât nu mai este nici loc, nici timp de soluții. Sau, dacă da, e invocat faimosul „să facem tot ce depinde de noi”. Cum nimic nu e nou sub soare, răspunsul l-am găsit  cartea „Cele mai frumoase rugăciuni ale ortodoxiei” care arată care este antidotul pentru fiecare  păcat. Pentru trufie, antidotul  este „smerenia creștinească” (nu orice fel de smerenie!) într-o legătură indisolubilă cu iubirea pe care Hristos o dăruiește celor care o cer în adevăr. Iubirea adevărată întotdeauna smerește, în timp ce ura și disprețul  proclamă  fantomatice promisiuni, cât să amăgească pe cei care sunt vulnerabilizați de grija zilei de mâine. Nu odată, până și lauda adusă altuia este, ca să-l amintim pe Eminescu, spre „înălțarea” proprie cu gândul la câștigul care i se asociază. Mai mult, în temeiul drepturilor omului – căci de datorii nu se vorbește - , a „corectitudinii politice” se crede  că totul  se cuvine și absența generalizată a recunoștinței  întreține războiul tuturor împotriva tuturor. Cât ne-am depărtat de vremea când  protestantul Kant a formulat celebrul imperativ categoric, în virtutea căruia „omul trebuie să acționeze în așa fel încât maxima voinței sale să poată fi considerată întotdeauna ca principiu al unei legislații universale” . Mai scria autorul Criticilor  că ”omul trebuie să fie totdeauna scop și niciodată mijloc”, ca până și  Dumnezeu consideră omul un scop și nu mijloc. Este un alt fel de a-L mărturisi pe Hristos și a dobândi „pacea eternă”.

Omul - scop suprem pentru om, precum este și pentru Dumnezeu

Când spune direct, „iertate sunt păcatele”, Hristos subliniază spre neuitare că sufletul e se îmbolnăvește primul și abia apoi trage după el „trecătorul trup”. Se face însă că  boala sufletului nu se vede pe când aceea  trupului mai că sare în ochi, are un tablou dramatic.  Din nefericire, deși în măsură mai mică, medicina contemporană mai tratează cu prioritate doar trupul și asta nu aduce vindecarea totală. Mai nou, medicina este practicată ca jandarmerie nu ca terapie; nu se vorbește frumos ci se amenință chiar cu privarea de libertate.

Cu un alt prilej, Hristos a spus preventiv altui slăbănog : „Vezi de acum să nu mai păcătuiești ca să nu-ți fie ceva  mai rău”. De această dată a spus însă doar „iertate sunt păcatele”  „văzând credința lor”, astfel încât vindecarea se înfățișează  ca o împreună lucrare a iubirii lui Dumnezeu și credinței oamenilor. Sf. Vasile cel Mare ne ajută să înțelegem legitimitatea ființială a credinței, rugându-se: „”Cel cu desăvârșite fără de început, mai înainte de toți vecii și Care tot veșnică ai ființa, nici începând, nici încetând. Cel ce cu ființa ești de neînțeles, cu mărirea necuprins și cu bunătatea nemărginit. Adâncul cel izvorâtor și negrăit al puterii și înțelepciunii.” Mai departe, descoperim că necredința este exprimă refuzul  iubirii pe care Dumnezeu o poartă pentru fiecare dintre noi. E ca și cum, în prezența  lui Dumnezeu fiind, întorci fața  spre vrăjmaș cu tot ce presupune aceasta. Adică, exact cum au făcut locuitorii Gadarei.

La pândă neostoită să-L prindă pe Hristos ”în cuvânt”, fariseii  întrebau,cumva cine este „Acesta” câtă vreme, lucru știut, , doar Dumnezeu iartă păcatele. Desigur, așa este cum o cerem și în rugăciunea „Tată nostru”: ne iartă greșelile noastre, dar nu oricum, ci în măsura cu care, la rându-ne, îi iertăm pe cei care ne-au greșit cu ceva. Mărturisim astfel, indirect, că suntem făcuți „după chip1ul lui Dumnezeu” și ne revine a lucra asemănarea pe care am pierdut-o din neascultare. Ca să redobândească statutul ontologic dintâi, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiu al Omului ca acesta să-și merite locul dintâi din veșnicie. Sf. Maxim Mărturisitorul scria: „Ce ar putea dovedi supraființilitatea divină care-i păstrează chiar în arătare ascunsul?…El a înnoit Legile naturale ale Facerii făcându-se om cu adevărat fără sămânța speciei de bărbat”, Fiu al Omului cu puterea proprie a Fiului lui Dumnezeu.

Hula nu pricinuiește un rău lui Dumnezeu, ci aceluia care o rostește

Trufia îi făcea  pe farisei ca ”văzând, să nu vadă și auzind să nu audă” dar voiau să fie  ascultați ca niște fii ai lui Dumnezeu. De aceea cuvintele lor, fără șir, sunt doar sunete învolburate, fără nici o putere și, ori de câte ori voiau să-l printă pe Hristos se poticneau de ei înșiși ca de niște pietre de netrecut. Le rămânea  să-și compenseze neputința cu mândria agresivă, fără să-și dea seama, ca și mulți dintre cei de azi, că puterea cuvintelor nu se măsoară în decibeli.  E adevărat, Hristos Domnul nu poate fi văzut în Hristos Omul și hula fariseilor izvorăște din cerbicia inimii lor. Sf. Ioan Gură de Aur sfătuiește „să nu te mânii dacă Domnul este hulit”  pentru că „hula nu-i pricinuiește niciun rău lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, cel ce-L hulește, acela se rănește…Omul care se îndreaptă datorită fricii se întoarce iar la răutatea lui” iar fariseii o arată cu prisosință.

Să-i lăsăm în plata propriei lor răutăți și să punem la inimă cum Domnul ne  arată puterea rugăciunii făcută pentru aproapele aflat în suferință. De fapt, cei patru nu au apucat a spune ceva. Cum nu reușiseră să treacă prin mulțime, au spart acoperișul (în vremea aceea, acoperișul era plat) pe unde  l-au coborât pe cel bolnav cât mai aproape de Vindecătorul tuturor bolilor. Era destul de greu să urci cu un om imobilizat de boală și să-l cobori cu grijă, cătă vreme el nu putea face nimic să se protejeze, era ca un cadavru viu. Hristos, văzând credința lor a spus să se ridice, să-și ia patul și să meargă la casa lui. Este de-a dreptul miraculos să vedem cum, venită prin suflet, boala este vindecată prin trup pentru că Domnul, după ce a făcut cu mâinile Sale omul din pământ, a suflat asupra lui viață. Spusese că „Eu și Tatăl una suntem” iar minunea este lucrarea prin care Dumnezeu Tatăl, o face prin Dumnezeu Fiul prin Dumnezeu Sfântul Duh se face cunoscut omului. În neștiința lor, oamenii s-au mirat și au dat slavă lui Dumnezeu, Cel care le o asemenea putere. Descifrăm în această neștiință o umbră de vinovăție, căci venirea lui Hristos fusese propovăduită de Sf. Ioan Botezătorul  și apoi confirmată la Iordan: „Iată mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice  păcatul lumii”. Atunci și glasul Tatălui a mărturisit: „Acesta este Fiul Meu mult iubit, întru care bine am voit”. Hristos nu-i mustră ci-i acoperă cu blândețea Sa vindecătoare și mântuitoare.

Legătura între iertarea păcatelor și reintrarea în normalitate

Ca de obicei, fariseii s-au grăbit a-L blama  necruțător pe Hristos în fața tuturor: „acest om nu este de la Dumnezeu”, singurul care poate ierta păcatele. Nici pe ei, deși răuvoitori, Fiul lui Dumnezeu, nu i-a certat și, cu aceiași iubire înțelegătoare  a căutat a-i aduce pe „calea cea dreaptă” și  a făcut-o pe înțelesul lor. Întreabă direct:ce este mai lesne a ierta păcatele, sau a spune bolnavului să se ridice, să-și ia patul și să meargă la casa lui.  Răspunsul nu se lasă așteptat și Fiul lui Dumnezeu rostește pe dată: ”Ridică-te, ia patul tău și mergi la casa ta”,  îndemnând să descifreze cauza pe care nu o recunoșteau în efectul văzut de toți. Hristos răspunde inversând cumva logica lor pidosnică pentru aduce în lumina rațiunii legătura între păcat, boală și puterea Cuvântului Său de viață dătător. O știa prea bine orbul din naștere, căruia Hristos i-a dăruit vederea și care i-a înfruntat pe farisei, amintindu-le că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși, dar dacă un om este „cinstitor de Dumnezeu” îi ascultă ruga. În nesfârșita-i bunătate, Hristos vrea să ajute și pe fariseii care „văzând, nu văd și auzind, nu aud”. Puterea lui Hristos, Domnul Păcii, este a iubirii iertătoare, tămăduitoare, ziditoare și mântuitoare despre care Sf. Ap. Pavel, că ”nu cade niciodată”. Mai mult, i-a ajutat să conștientizeze puterea Fiului lui Dumnezeu în chipul Fiului Omului, să vadă prin cele  văzute, dincolo de ele – să vadă în Hristos Omul pe Hristos Fiul lui Dumnezeu.  El Însuși trece prin„nevăzutul” din suflet, când spune fariseilor: „Pentru ce gândiți rău în inimile voastre”; inima sălașul unde omul poate primi pe Dumnezeu sau pe Mamona.

Desăvârșirea spre care ne cheamă Hristos este  neodihnita curățire a inimii și poate ajunge la desăvârșire, cu ajutorul lui Dumnezeu la vederea Lui,  acel nevăzut cu ochii dar văzut cu inima și se manifestă prin făptuirea binelui. Ca acesta  să fie spre desăvârșire să urmăm sfatul Sf. Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu: „Binele nu e bine dacă nu este făcut bine” într-o unitate a gândului bun cu voia îndreptată spre lucrarea cuvintelor lui Dumnezeu și cu  fapta care dă măsura asemănării cu Acel după a cărui chip am fost făcuți. De veghe neostoită  la propria viață,  darul cel mai de preț pe care Domnul ni l-a făcut, să ne deschidem inima spre lumina neînserată a slavei Sale. Asta pentru că, scrie Ernest Bernea, ”Omul se tămăduie cu iertare, cu dragoste, cu mângâiere. Cerul își răsfrânge din nou albastrul senin dacă noi înțelegem să deschidem largi ferestrele tuturor virtuților binefăcătoare. ”

Așa să ne ajute Dumnezeu!

In Memoriam Elena Solunca