La început nu simți mare lucru. Poate doar o arsură între umăr și stomac. Sau poate o căldură care se umflă în burtă, împinsă printre mațe, de chicotelile celor care își dau coate pe seama bruștei îmbujorări din obrajii tăi. Dar ești acolo, țeapăn, oarecum eroic, în mijlocul careului din curtea școlii și steagul țării tale se ridică pe catarg, trosnit cu zgomot de vânt, în vreme ce dintr-un difuzor strâmb se aude hârâit, dar nu mai puțin solemn, „Trei culori”. Una dintre ele, cea roșie, flutură și la gâtul tău, iar tu privești în sus cu aerul că de-acum încolo ești cineva, cineva important pentru țara ta, cineva în rând cu ceilalți. Acasă toți te privesc înțelept, numai tata parcă e un pic distant ori, cine știe, doar obosit. Duminică mergem într-un oraș din provincie, să ducem bani pentru bunici. N-au pensie și locuiesc într-o cameră cu două paturi, un lavoar frumos din lemn maro și o cană mare din porțelan crem, pe strada Viilor, într-o casă veche, unde zilnic două nebune se trag de păr și țipă lovindu-se isteric pentru întâietatea din bucătăria comună. Mie îmi place când ne ducem la ei fiindcă de la gară mergem printre șine și mirosul aspru din traverse mă face să mă simt bărbat. Bunicii mei au domiciliu forțat, nu ies niciodată din oraș și în fiecare săptămână merg la miliție să vorbească cu tovarășul căpitan Spânoche. Nu știu de ce, îi ustură ochii când se uită la cravata mea roșie din steag. Schimbă brusc vorba și desfac cu grijă celofanul aburit al unui borcan cu dulceață de nuci verzi. Într-o dimineață, Tătăiță s-a ridicat brusc în capul oaselor, a luat de pe pervaz o fotografie din primul război mondial și a murit încruntat, scrâșnit, mototolindu-o în pumn. Când i-au schimbat lumânarea din mână, am observat că picurii de ceară fierbinte lăsaseră o gaură ca o arsură, chiar în steagul regimentului din fotografia îngălbenită și m-am gândit că era ca o pecete, un fel de răsplată, o decorație post-mortem pentru felul în care bunicul își făcuse datoria față de țară.

Când am mai crescut l-am cunoscut pe tovarășul Firu de la UTC, scund, absolvent de teologie între timp recuperat, apoi pe membrul de partid Octavian, un deputat talentat și cumsecade, pe tovarășa Popa, o tipă cu coc, țâțe mari și mustață, care m-a luat de-o parte să-mi facă abonament la „Scânteia”, apoi rând pe rând, pe turnătorii Nelu și Gică, pe tovarășii Ciontu și Goage, pe activistul Aliodor Stratulat, pe tovarășa Clătici și pe securiștii Emil și Sterian. Toți îmi explicau că trebuie să-mi fac datoria față de țara mea, chiar dacă înăuntru era din ce în ce mai frig, iar prietenii mei o tuleau unul după altul afară, la Düsseldorf sau Oklahoma. Acasă era din ce în ce mai întuneric, în vreme ce „Trei culori” se cânta din ce în ce mai des. Erau două ore de program la televizor și „Trei culori” se cânta la început și la sfârșit. Demult nu mai simțeam nimic în stomac, ca odinioară în curtea școlii. Tata asculta la nesfârșit un aparat de radio din care, printre hârâieli, se auzea „al dumneavostră Neculai Constantin Munteanu”. În cele din urmă a murit, bătrân și singur, lăsându-mi un teanc de fotografii din cel de-al doilea război mondial, în care, chiar dacă steagurile rămăseseră întregi, el se alesese la Stalingrad cu o gaură în șold, semn că își făcuse datoria pentru țara lui. Peste gaura din suflet i-am așezat eu o icoană cu Maica Domnului și apoi am pus capacul. Părintele m-a lăsat, nu mi-a zis nimic, deși se spune că nu e voie. Ne-am luat rămas bun acolo, printre cruci, făcându-ne cu mâna.

 

După o săptămână a început revoluția din decembrie. Gluma cu „Cine-i mic și dă din mână și-are patru la română” se transformase peste noapte în amenințarea încurajatoare „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!”, iar găurile din țestele și trupurile tinere de la Universitate făcuseră toate, maldăr la un loc, o gaură mare în steag. La Jilava se trecea printr-un șir de jigodii care loveau cu bocancii și bulanele, în timp ce șuierau gâfâit: „Ce pizda mă-tii vrei tu de la țara asta mă?” Odată cu primii zori, printre tomberoane răsturnate, câini vagabonzi urinau cald peste usturimea rănii. Ce conta că vomiți icnit și verde? Prin gaura din steag, țara, aia care mai trăia, se vedea din nou, iar tu îți făcuseși datoria.

Mâine, când ai să te trezești, e iar dimineață, e început de decembrie și mulți sunt mulțumiți că e cald, au frigiderul plin și 170 de canale tv. Se uită urât la tine fiindcă tu nu taci naibii, odată. Nu te potolești. Ritualul obișnuit. Pastă de dinți și scuipat amestecat cu mult sânge care colorează chiuveta. La început nu simți nimic. Poate doar o arsură între umăr și stomac. Duci palma instinctiv la inimă și te uiți în oglindă. Semeni cu Hagi, ascultând imnul la meciul de adio, ținând copiii și un fanion în cealaltă mână. Doar că ai tăi sunt undeva departe, fiecare pe la treburile lui, fiecare cu fanioanele lui. Când dai mâna la o parte, observi uimit cum în pieptul tău a înflorit o gaură roșie ca o arsură, din care rânjesc, pe rând, chipuri cunoscute: bunicul din primul război mondial, tata cu o icoană în mâini, milițianul Spânoche, tovarășul Firu – teologul de la UTC, membrul de partid talentat și cumsecade Octavian, tovarășa Popa cu țâțele și cocul la fel de mari, turnătorii Nelu și Gică de la o firmă de cablu, tovarășii Ciontu și Goage din Parlament, activistul și analistul politic dr. Aliodor Stratulat, tovarășa memorialistă Clătici și, bineînțeles, securistul Emil, etern, zâmbitor și statuar, îmbrăcat într-un sacou sport Armani. Un ecou sacadat îți sparge timpanele: „Ce pizda mă-tii vrei tu de la țara asta, mă?” 

Pe urmă o crampă te-ndoaie brusc peste chiuvetă și vomiți verde, icnit, exact ca atunci, în decembrie, la Jilava. Atât. Mare scofală nu e. Poate doar o arsură între umăr și stomac. Un val care urcă și nu se mai oprește, de parcă ar vrea să dea pe dinafară într-o lacrimă. Nu poate și, în cele din urmă, se stinge singur, departe de țărm.

 

Apoi chiar că nu mai simți nimic. Un țiuit strident, fără sfârșit, și un număr de înregistrare. Dar tu nu mai ești acolo. Ai luat-o în sus, potolit, aniversar și țeapăn, spre catargul din curtea școlii. Spre țara ta.