Mare ar fi mirarea, dacă majoritatea criticilor acestei decizii, au vizitat în ultimii 20 de ani o bibliotecă, sau dacă cunoșteau până mai ieri, că în edificiul de pe strada 31 August 1989, în afară de Berăria „Draft” se mai află și o parte a Bibliotecii Naționale.

 

Cei care astăzi rup pe ei cămașă de dragul ”salvării patrimoniului național”, habar nu au, că aceasta clădire se află într-o degringoladă de zeci de ani, iar fondurile Bibliotecii Naționale păstrate acolo, putrezesc datorita condițiilor improprii de păstrare. Regretatul Alexe Rău a bătut ani în șir coridoarele guvernamentale cerșind fonduri, pentru a salva aceste edificii de la degradare.

Nu-mi amintesc vreo dezbatere publică, unde s-ar fi pus problema subfinanțării cronice a sistemul bibliotecilor din Moldova, care este de 100 de ori mai mică decât cea a sistemului represiv a statului. Nu cred că pe cineva din vocalii „bibliofilii” îi deranjează că salariul unui bibliotecar in Moldova este de trei ori mai mic de cat salariul unui chelner de la berăria de la parter. Nici faptul că Romania, este singura, care de-a lungul anilor, a făcut donații consistente de carte către bibliotecile din Moldova.

Câțiva ani în urmă, am avut o lecție publică la Biblioteca Națională din Vilnius și am rămas uimit sa vad cum arată. Aceasta a fost construită după un proiect asemănător cu cel din Chișinău. După restabilirea independenței, guvernul lituanian a investit peste 10 milioane de Euro si a transformat-o într-un centru cultural multifuncțional modern, cu săli de lectură, săli de conferințe, centru educaționale pentru copii etc. La alt pol cultural, în Tadjikistan, guvernul la fel a investit zeci de milioane, construind o excelentă biblioteca polivalentă moderna.

Noi în schimb, am investit milioane de euro în utilaje de interceptare pentru milițieni, sa ne poată asculta telefoanele mai lejer. Am transformat magazinele de cărți din sate în birturi, iar în bibliotecile sătești poți găsi operele complete ale lui Lenin, precum și nemuritoarele opere în grafie chirilică a lui Lev Barski, Iurie Barjanschi și Petrea Cruceniuc. Acest dezastru, n-am observat să deranjeze prea multă lume.

Nu-mi amintesc prea mute voci să fi protestat când guvernul a transmis cu titlu gratuit filialei bisericii ruse din Republica Moldova (numită Mitropolie a Moldovei) somptuosul sediu de pe strada str. București 119, sau sediul fostei școli profesionale feroviare de pe strada Ismail 46, sau tipografia din Orhei și alte sute de bunuri imobiliare si terenuri pentru construcții din întreaga țară.

Câțiva ani în urmă, cetățeanul Nicolae Cantarean a dăruit Catedrala „Înălțarea Domnului” de pe strada Grigore Ureche 58 din Chișinău (introdus în Registrul monumentelor de istorie și cultură din municipiul Chișinău), cetățeanului rus Vladimir Gundeaev (care astăzi instigă la ură și război). Vorba moldoveanului „aici îi tăt normal!” Însă, cum s-a pus problema retrocedării unui singur bun (!), luat cu japca de sovietici de la o entitate românească - au sărit toți ca arși. N-au contat deloc asigurările date de Patriarhia Română, că va repara imobilul și va păstra profilul public al acestuia! La fel cum nu a contat faptul că in ultimii ani, guvernul României a investit milioane de euro pentru a salva de la degradare totală, clădirile Muzeului Național de arte din Chișinău și a Sălii cu orgă.

In realitate, subiectul nu este despre soarta acestei clădiri, ci despre atitudinea față de relația cu Romania. Basarabenii încă nu au ieșit din paradigma „karandașului lui Sangheli”. Ei acceptă ca Romania să investească milioane în școli și grădinițe, să ofere mii de burse de studii gratuite anual, să le livreze gaze și curent electric sub prețul de piață, sau să le doneze lemne de foc. Dar, atunci când pot sa aloce un contract substanțial, îl dau rușilor de la «Силовые машины». Când s-a anunțat despre intenția de a retroceda un imobil celor cărora le-a aparținut de drept – pe toți i-a apucat grija de biblioteci. Vorba regretatului Constantin Tănase „…asta da tovărășie!”

Înainte de a contesta intenția guvernării în această problemă, cred ca ar trebui lămurit încă un aspect. Retrocedare – înseamnă a da cuiva înapoi un drept sau un bun, pe care acesta îl cedase mai înainte.

Cum au ajuns aceste imobile în proprietatea statului sovietic?

După ocupația Basarabiei, URSS nu a adoptat o lege speciala de naționalizare (așa cum s-a procedat de exemplu in Romania, Ungaria etc). Schema era simpla - foști proprietari erau împușcați sau deportați in Siberia, unii s-a refugiat peste Prut, iar bunurile acestora erau trecute în proprietatea statului cu titlu de bunuri abandonate (бесхозное имущество).

Astfel, când au venit rușii in 1940, mai apoi in 1944, o parte a clerului românesc a fost exterminat in gropile de var și în beciurile securității, alții au fost deportați in Siberia, iar cei mai fericiți au reușit să se refugieze în România. În acest mod, clădirile ce aparțineau cu drept de proprietate Patriarhiei Romane, au ajuns să fie (бесхозное имущество) și trecute in registre ca proprietate de stat.

În cazul de față, retrocedarea unei singure clădiri (din zecile care au fost acaparate abuziv), trebuie perceput ca un gest de reparație morală și reabilitare istorică, și nicidecum ca pe o chestiune patrimonială. Este un gest întârziat, dar absolut necesar, iar cei care și-au asumat această decizie, merită sprijin dar nu blamul popular.

Cât ține de clădirea propriu zisă, eu cred ca după retrocedare, ea va rămâne a fi una publică, va fi salvata de la degradare, va fi renovată la fel de frumos ca si Muzeul Național de Arte, fiind redată Chișinăului, in toată splendoarea sa.

Bineînțeles, berăria de la parter ar pute să dispară. Aceasta ar fi singura pagubă.

Notă: În poză este Biblioteca Națională din Tajikistan, contruită după încheirea războiului civil.