Dumitru Moldovan, luptător anticomunist în Munții Făgărașului, inițiator al grevei foamei de la lagărul Poarta Albă, plecat la Domnul pe 12 octombrie 2016: * Comunismul a vrut să schimonosească sufletul * Părintele Ioan Iovan era o pildă printre deținuți * Am văzut un "criminal de război” purtând opinci în picioare * În pușcării, legionarii au fost un exemplu, prin comportament și printr-o răbdare de fier * O mână străină de neam și de obiceiurile noastre dirijează și astăzi treburile țării
Am aflat despre Bădia Dumitru Moldovan din cartea „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, scrisă de legendarul conducător al luptătorilor anticomuniști din Munții Făgărașului, Ion Gavrilă Ogoranu.
Era un român prea puțin cunoscut față de înălțimea luptei și a trăirii sale. L-am aflat în casa părintească din Lisa, de lângă Făgăraș, în aceeași casă de unde a plecat în munți pentru a lupta împotriva bolșevicilor străini de neam și țară.
L-am găsit preocupat de soarta neamului nostru. Din păcate, nu prea avea motive de entuziasm în ce privește viitorul țării noastre. Ca și alți mari trăitori ai acestui pământ, constata o stare de slăbiciune a poporului român. Și era îngrijorat, cum a mai fost și altădată, de străinii de neam care ne conduceau și ne conduc într-o direcție greșită. Nutrea totuși o speranță, gândindu-se la întoarcerea copiilor plecați pe alte meleaguri, care să poată trăi așa cum se cuvine aici, la ei acasă, și să aibă parte de o pace dreaptă, așa cum și-au dorit toți cei din neamul lui.
Ne-a impresionat puternic acest om prin pacea lăuntrică pe care o avea și prin dragostea sa de tot ceea ce e românesc. Am gustat din mierea cuvintelor sale și nu ne mai săturam.
În pușcărie, la Gherla, a găsit o carte despre creșterea albinelor. Și a prins dragoste de albine. Iar la ieșirea din temniță Dumnezeu i-a răsplătit dragostea, îndreptându-l spre apicultură. A fost salvarea sa. Fostul condamnat politic la 20 de ani de închisoare a ajuns să dea statului român zeci de tone de miere, îmbogățită de frumusețea unui suflet înnobilat de miile de versuri învățate în detenție. Ne-a recitat și nouă din poeziile celor dragi sufletului său: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Simion Lefter și Părintele Codilă. Erau versuri pe care, în majoritatea lor, le știam, dar trăirea cu care le-a spus ne-a cutremurat.
N-a pregetat niciodată în dragostea pentru țara sa. A demonstrat-o cu prisosință. Într-o mărturie de credință făcută fratelui său de luptă, Ion Gavrilă Ogoranu, Mitru a Bambului (așa cum îl cunoșteau făgărășenii pe Dumitru Moldovan) spunea: „Țară scumpă, te iubesc și acum ca și atunci, și cu oase frânte, și cu amintiri împovărate de grozăvii făcute de semeni de-ai noștri, sub presiunea și influența celor mai crânceni dușmani ai tăi și ai firii omenești!”.
La o comemorare a luptătorilor români anticomuniști din Munții Făgărașului l-am întâlnit din nou pe țăranul Dumitru Moldovan, supraviețuitor al grupului de rezistență armată făgărășeană. Venise șase kilometri pe jos la Mănăstirea Sâmbăta, cu gândul la tatăl lui, mort în lagărul de la Periprava, și la frații lui de luptă, la idealurile românești care i-au animat tinerețea. Modest, tăcut, stătea retras, pierzându-se undeva în rândurile din urmă ale celor prezenți. L-am întâlnit de mai multe ori. Niciodată nu brava, nu ieșea în față. Dacă era abordat, răspundea cu smerenie, fără să se bată cu cărămida în piept. Vorbea mai mult despre suferința altora decât despre încercările prin care a trecut. Mărturia lui Dumitru Moldovan
Prin '50 toamna am devenit urmărit. Am stat ascuns pe la niște oameni prin sat, în Lisa, toată iarna. M-am refăcut. Primăvara m-am dus în munte, m-am întâlnit cu doi luptători anticomuniști din grupul lui Ion Gavrilă Ogoranu. De la Fileru aveam și-o armă. Și-n felul acesta, am activat până în toamna lui '51. (nota mea – din modestie, Dumitru Moldovan nu povestește despre faptele sale de arme. În cartea sa, Ion Gavrilă Ogoranu scrie că, în ciuda numeroaselor potere puse în urmărirea lui, a scăpat din toate cursele și întâlnirile cu Securitatea, menționând ieșirea din încercuire, prin luptă, din grădina lui Alexandru Greavu). Aveam bordei în pădure, pentru că în sat lumea se cam temea, le era frică. Fuseseră multe arestări. Am trecut prin sat de mi-am luat alimente. Și am trecut pe acasă, unde erau sora, mama și tata. Fratele era la o școală de calificare în Făgăraș. L-am rugat pe tata să mă ajute până la poalele pădurii.
Pe data de 23 noiembrie 1951 le-am lăsat pe mama și pe sora mea plângând, și, împreună cu tata, am plecat cu alimentele. Trebuia să mă ducă până la poalele pădurii, de acolo mă descurcam eu. Eu mergeam înainte, la vreo 150 de metri, iar el venea în spatele meu. Cum am ieșit din sat, deja am intrat într-un cerc de miliție și de securitate.
După ce au tras în mine, m-au arestat
M-au somat, le-am răspuns că sunt un om care merge la pădure, era întuneric, era pe la trei dimineața. Și-n timpul acela, tata, căruia i-am dat o armă, că aveam patru arme asupra mea, a început să tragă în sus, ca să atragă atenția. Și atunci au tras în mine, mi-au atins abdomenul, șoldul și piciorul. Așa a fost arestarea mea. Tata a dispărut, dacă mergea acasă poate nu se întâmpla nimic. Eu, după ce mi-am revenit, am spus că eu am tras, și n-am pomenit nimic de tata.
- După ce ați fost rănit, ați fost dus la Făgăraș, la spital.
- La Făgăraș, da. Nu puteam fi transportat în altă parte.
- Cum s-au comportat doctorii cu dumneavoastră?
- Am auzit că operația a durat 6-7 ore. Eu nu mai țin minte. Ce știu este de la secundul doctorului Pereni, Trifan, care a ajuns și el în pușcărie. El mi-a scris cum a decurs operația.
M-au anchetat la spital, fiind legat de pat cu o curea
Doctorii s-au purtat bine, dar au fost chinuri mari după operație, când mi-am revenit. A început anchetarea mea, eram legat peste genunchi și pe sub pat cu o curea. Mâinile erau legate de cap și ce-mi amintesc e că îmi ridicau un picior în sus, cât permitea legătura, vreo 20-30 de centimetri. Și când îi dădea drumul jos, piciorul intra într-o cizmă de sârmă și leșinam.
Doctorul Pereni mi-ar fi dat ceva sânge. Nu mai știu dacă e amintirea mea sau e din cele povestite de Trifan.
Anchetatorul de la Securitate era Cârnu. La vreo 3-4 săptămâni m-au dus cu targa la spitalul din Sibiu. În această stare m-au dus și la anchetă de vreo 3-4 ori. Știu că am avut o dată o confruntare cu tata.
Am fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică
În '52 toamna m-au dus la Brașov, la Cetățuie. În '53 m-au judecat la Brașov și mi-au dat 20 de ani de muncă silnică. Pe tatăl meu l-au condamnat 10 ani. După pronunțarea sentinței m-au dus la Canal, la Capul Midia. Acolo l-am cunoscut pe comandantul Borcea. Am lucrat vreo două săptămâni și m-am îmbolnăvit rău, de n-am mai putut lucra. Mi s-a infectat abdomenul. Intestinele au fost perforate în nu știu câte locuri. Am făcut ocluzie intestinală. Stăteam numai la infirmerie.
Odată au venit 20 de ofițeri de securitate și m-au dus la Brașov. M-au dus la Ambrus, comandantul Securității de la Brașov, și la Olteanu, comandantul Securității de la Sibiu. Mi-au propus să contribui la prinderea fugarilor. Asta se întâmpla în vara lui '53. Am invocat sănătatea precară. M-au dus din nou la Securitatea din Constanța, unde a venit politrucul de la Capul Midia, și am fost dus din nou la infirmerie. La scurt timp s-a închis Canalul. Când s-a anunțat oficial această veste, a venit la mine tata. Și mă țineam cu o mână de umărul lui și cu una de abdomen. Și așa mergeam la magazie să-mi preiau bagajul pe care-l aveam. Acolo era lume multă. Nu puteam sta în picioare. Stăteam pe spate, cu capul rezemat de baracă. Văzându-mă, ofițerul de serviciu mi-a cerut să mă ridic. Și văd în fața mea, cam la 10 metri, niște civili în fața cărora Borcea stătea în poziție de drepți. Cred că erau de la Ministerul de Interne. M-au întrebat ce-i cu mine, ce vârstă am și câtă condamnare am de executat. Au văzut petele de puroi și sânge și mi-au comunicat că nu mai plec. În felul acesta m-am despărțit de tata, în vara lui '53. La infirmerie am mai stat vreo două zile și m-au trimis la Năvodari. Și acolo, doctorul-deținut Botez a zis că pot fi salvat și m-a trimis la Poarta Albă. Acolo, după câteva zile, m-au operat. Și mi-au găsit în abdomen o meșă, uitată în timpul operației anterioare, care mi-a produs o serie de infecții. Parcă m-am născut din nou. Cred că a fost o minune! Nu mai vorbesc că, mergând la operație, am scăpat de presiunile securiștilor de a-i prinde pe luptătorii din munți, așa cum doreau securiștii de la Brașov.
Am văzut oameni mâncând șerpi și iarbă
La Capul Midia, într-un colț al lagărului erau cam patru-cinci sute de legionari izolați. Se zice că au mâncat șerpi la locul de muncă, pe malul lacului. Din lac până la calea ferată erau vreo 10-15 metri. Și era trestie pe malul lacului.
Am văzut și eu oameni mâncând iarbă de foame, la Salcia. O tocau cu coada lingurii, o mestecau și așa o mâncau.
Am umblat prin multe pușcării, dar cea mai grea a fost perioada de după eliberare. Pentru mine a fost iadul pe pământ. Mama bătrână acasă, tata murise în închisoare, după ce a muncit la Canal, sora era căsătorită.
Părintele Ioan Iovan era o pildă printre deținuți
- L-ați cunoscut pe Părintele Ioan Iovan la închisoarea Gherla?
- Da. A avut un comportament foarte frumos. Știu că între deținuți era o pildă, ceva exemplar.
Eu am făcut multă izolare la Gherla. Ce însemna asta? Mâncam odată la două zile, aveam lanțuri la mâini și la picioare. Ca să nu stau jos, pe cimentul ud, aruncau și câte o căldare cu apă. Dar cel mai greu era când îți trăgeau un cerc cu creta între geam și vizetă. Nu știai când vine vizita, dar tu trebuia să fii în cercul ăla. De ce am făcut o dată izolare? 21 de zile sau o lună... La infirmerie la Dej, unde m-au dus odată, găseam fițuici de ziar la toaletă. Am băgat în pansamentul meu vreo 20-25 de fițuici de-astea. Am reușit să ajung cu fițuicile astea la Gherla, în celulă. Când am scos bucățile de ziar, nu pot să vă povestesc ce entuziasm a fost. După aceea, au început comentariile specialiștilor. Prin Morse s-a răspândit știrea. Cu o sfoară din saltea am început a trimite fițuicile către celulele de la etajele inferioare. Până la urmă am fost prins și trimis la izolare.
- Ați participat la o grevă a foamei, la Poarta Albă...
- Da. În '53-'54 a fost o iarnă grea. Mâncam o dată la două zile. Și asta a durat mult timp. Acolo a fost comandant Corlățeanu, nu era român. Și ăsta a prelungit perioada asta de foamete. Am declarat greva foamei. Inițial eram patru inși: Cicerone Ioanițoiu, Octavian Rădulescu, Haiducu și eu. A doua zi s-au adăugat încă 7-8 persoane, printre care și Nicolae Ispas, fost prizonier în Uniunea Sovietică. A treia zi au intrat încă 30, până la urmă am fost cu totul vreo 300 de oameni în greva foamei. Pe cei care am declarat greva foamei în primele 7 zile, ne-au izolat. După 12 zile greva s-a încheiat. Ne-au dus cu targa la infirmerie. Nicolae Ispas a fost dus la Constanța și a fost omorât.
Am văzut un "criminal de război” purtând opinci în picioare
Am văzut când au început să aducă „criminalii de război”, adică generalii Armatei Române. Aveau lanțuri la picioare. Am stat împreună până în '55 vara, când au fost eliberați. Erau peste 40 de generali. Am cunoscut și eu unul. Avea opinci în picioare, făcute din pătură. Era generalul Mircea Panaitescu. Când mă uitam la el parcă îl vedeam pe Vlad Țepeș din manualele de istorie. Parcă nu călca pe pământ. Nojițele de la opinci erau tot din pătură făcute. Avea piciorul subțire ca un copil.
De-aici m-au dus la Jilava. Am ieșit la lucru. Am fost aleși șase inși. Ce avantaj aveam? Ne permiteau să intrăm seara în cameră cu două gamele pline de mâncare. Din mâncarea pe care o duceau porcilor alegeam jumări, carne și mai puneam pe deasupra un cartof.
Porcii erau mai bine hrăniți ca noi
- Deci, porcii erau mai bine hrăniți ca dumneavoastră?
- Da! Și împărțeam mâncarea la peste 100 de inși. Aduceam 12 gamele cu vârf.
Acolo am cunoscut lotul Salcia, care venea de la Pitești. Și a venit odată, cu un elicopter, Teoharie Georgescu, care era ministru de interne. A aterizat pe gheață. S-a rupt gheața. Și au adus două-trei brigăzi care au spart gheața, au scos elicopterul de acolo, l-au dus pe dig, de unde a putut să-și ia zborul. Ăștia toți au fost uzi. În loc să îi ducă în lagăr, i-au dus să-și facă norma. Până în primăvară niciunul nu a rămas în viață. Seara aia a fost iadul de pe pământ. Când dădeau jos hainele de pe ei, cădeau și bucăți de piele, odată cu hainele. Au înghețat hainele pe ei.
- Care a fost cea mai grea perioadă cu care v-ați confruntat în lupta dumneavoastră?
- Am umblat prin multe pușcării, dar cea mai grea a fost perioada de după eliberare. Pentru mine a fost iadul pe pământ. Mama bătrână acasă, tata murise în închisoare după ce a muncit la Canal, sora căsătorită... A fost foarte greu... Aproape că nu aveam ce mânca. Eu nu prea puteam să muncesc.
Dacă ai dragoste, e imposibil să nu ajungi la rezultate
La Gherla, la infirmerie, am găsit un manuscris despre apicultură al doctorului Romanescu. L-am găsit sub noptiera mea. Și desfăcându-l, la timpul potrivit, am găsit peste 30-40 de foi ministeriale, cu un scris mărunt. Doctorul, colegul meu de infirmerie, lua câte două-trei file, le citea și îmi mai spunea și mie seara câte ceva despre albine. Am căpătat o dragoste și, dacă ai dragoste, se leagă ceva în ființa ta și e imposibil să nu ajungi la rezultate. Când am venit acasă, un unchi mi-a dat un stup. Un alt prieten, Cristea Vasile, mi-a cumpărat opt stupi. Dragostea a învins necunoștințele mele și am ajuns la 120-140 de familii. Și am căpătat și putere.
- Ce rol a avut poezia pentru dumneavoastră, în închisoare?
- Extraordinar! Mare poet Nichifor Crainic! Și Radu Gyr! Marea majoritate a poeziilor le-am învățat de pe pereți. Îi tot văruiau. Dar chiar și așa, dacă râcâiai puțin, puteai să descifrezi versurile. Capul, mintea, creierul te duceau să completezi cu ceva de la tine. Și apoi, când te întâlneai cu alții, și după ani cu alții, reconstituiai poeziile.
- Cam câte versuri ați învățat?
- Multe. Când m-am eliberat mergeam la toaletă și scriam versurile pe care le știam pe un carnet. La un moment dat mi-a dispărut caietul. Și aveam vreo 3-4 mii de versuri. Numai „Baldovin și Mădălina”, scrisă de Crainic, avea 600 de versuri.
Comunismul a vrut să schimonosească sufletul. Legionarii au fost un exemplu
- Domnule Moldovan, ce a însemnat comunismul pentru români?
- O calamitate. Nu numai din punct de vedere material, dar și sufletul omului au căutat să-l schimonosească, să-l destrame, să-l distrugă. De aceea, pentru viitor, să căutăm să ne depărtăm de extreme. Extremele nu sunt bune. Ați văzut ce a făcut extrema dreaptă în Germania, iar extrema stângă ați văzut unde a dus. În Rusia au fost oameni care și-au mâncat copiii.
- Putem vorbi în România de extrema dreaptă?
- Acum nu. Legionarii au fost considerați de extremă dreaptă.
- Cum îi priviți pe legionari?
- Cred că adversarii lor și urmașii adversarilor lor spicuie din diferite cărți numai lucruri rele. Sau poate o extremitate externă de țara noastră caută să blameze și să întunece acele evenimente. În orice caz, prin pușcării, legionarii au fost un exemplu, prin comportament și printr-o răbdare de fier. Prin ce au trecut la Pitești e ceva îngrozitor.
O mână străină de neam și de obiceiurile noastre dirijează treburile țării
- Sunteți optimist în ceea ce privește viitorul neamului românesc?
- Nu.
- De ce?
- Prea mulți străini ne-au inundat. Poporul este slab, destrămat. Când vine un străin și promite ceva, toți sunt de acord. După care văd că au fost înșelați.
Îl admir pe Ion Gavrilă Ogoranu pentru că a avut puterea să rămână ceva după el. Toți ar trebui să-l privim cu respect. Tinerii ar trebui să confrunte spusele lui cu realitățile pe care le vedem la fiecare pas, cu străinii ăștia care ne inundă. Trebuie să fim realiști și să spunem că poporul e slăbit. A avut cineva interesul să stimuleze această slăbiciune. Se vede de la o poștă că o mână străină de neam și de obiceiurile noastre dirijează treburile. Văd numai cum se petrec lucrurile în satul meu. E ceva cutremurător dacă cunoști realitatea.
- interviu consemnat de Florin Palas
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Din aceste cauze, politica in România nu poate fi reformată. Regimul politic iudeo-euro-atlantic trebuie resetat și schimbat de la rădăcină.#
https://geopolitika.ro/articles/raporturile-internationale-ale-romaniei-in-noul-context-al-schimbarilor-geopolitice-septembrie-2025/amp/
Cine a savarsit carnagiul de la Fantana Alba in 1941?
De pe Google, in l. romana, aflam ca "La Fântâna Albă, la 1 aprilie 1941, trupele sovietice au ucis aproximativ 200 de români care încercau să treacă granița din URSS în România".
Dar cine erau "trupele sovietice" ? Pai mai exact erau trupe hahole ale Republicii Sovietice Ukrainiene cu care ne invecinam, a doua putere a Sovietelor, dupa cea rusa.
Cine a dezonorat, maltratat, agresat si ucis persoane din Armata si Adminstratia Romana aflate in retragere din Basarabia?
Pai tot vecinii haholi si cu javreii lor, ei au fost si sunt in contact nemijlocit cu noi, ne-au facut si ne fac mereu belele.
Ei au anexat "tovaraseste" si Bucovina de Nord, tinutul Herta, Bugeacul si Insula Serpilor la Haholia sovietica, nu la Rusia sovietica !
Pai tocmai luptatorul erou din Muntii Fagaras, Dumitru Moldovan, spune in acest articol:
“Trebuie să fim realiști și să spunem că poporul (roman) e slăbit. A avut cineva interesul să stimuleze această slăbiciune. Se vede de la o poștă că o mână străină de neam și de obiceiurile noastre dirijează treburile”.
Concluzia: Romania de astazi este condusa de cine nu trebuie care a facut-o prietena cu cine nu trebuie si inamica cu cine nu trebuie !
@UWE - Multumiri pentru link, Corvin Lupu spune lucruri interesante pe care le intareste cu argumente obiective.